Accipitridae

Accipitridae
Fosilă: 50–0 mln. ani în urmă Eocen — prezent[1]
Șorecar comun (Buteo buteo)
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Accipitriformes
Familie: Accipitridae
Vieillot, 1816
Subfamilii
Modifică text Consultați documentația formatului

Accipitridae este una dintre cele trei familii din cadrul ordinului Accipitriformes,[2] și este o familie de păsări de pradă mici până la mari, cu cioc puternic încovoiat și morfologie variabilă în funcție de dietă. Acestea se hrănesc cu o gamă largă de pradă, de la insecte la mamifere de mărime medie, o parte dintre ele hrănindu-se cu hoituri și câteva cu fructe. Accipitridae au o distribuție cosmopolită, fiind întâlnite pe toate continentele lumii (cu excepția Antarcticii) și pe o serie de grupuri de insule oceanice. Unele specii sunt migratoare. Familia conține 256 de specii care sunt împărțite în 12 subfamilii și 75 de genuri.

Multe păsări cunoscute, cum ar fi șoimii, ulii, vulturii sunt incluse în acest grup. Vulturul pescar este de obicei plasat într-o familie separată (Pandionidae), la fel ca pasărea secretar (Sagittariidae), iar vulturii din Lumea Nouă sunt, de asemenea, considerați acum o familie sau un ordin separat. Datele cariotipice[3][4][5] indică faptul că accipitridele analizate sunt într-adevăr un grup monofiletic distinct.

Sistematică și filogenie

[modificare | modificare sursă]

În trecut, accipitridele au fost împărțite în cinci până la zece subfamilii. Majoritatea împărtășesc o morfologie foarte asemănătoare, dar multe dintre aceste grupuri conțin taxoni atipici. Aceștia au fost plasați în poziția lor respectivă mai mult din lipsă de dovezi mai bune decât orice altceva. Dispunerea filogenetică a accipitridelor a fost în trecut un subiect de dispută. Studiile moleculare au eliminat incertitudinea filogenetică pentru majoritatea speciilor.

Accipitridele sunt recunoscute printr-o rearanjare deosebită a cromozomilor lor.[6] În afară de aceasta, morfologia și datele privind secvența citocromului b din ADNmt oferă o imagine confuză a relațiilor dintre aceste păsări. Este foarte probabil ca șoimii, ulii și vulturii să nu formeze grupuri monofiletice.

Cladograma la nivel de gen a Accipiridae prezentată mai jos se bazează pe un studiu filogenetic molecular cu eșantion dens al Accipitridae realizat de Therese Catanach și colaboratori și publicat în 2024.[7] Numărul de specii din fiecare gen se bazează pe lista menținută de Frank Gill, Pamela C. Rasmussen și David Donsker în numele Comitetului Ornitologic Internațional (COI).[8]

Accipitridae
Elaninae

Taxonomie

[modificare | modificare sursă]

Familia conține 256 de specii care sunt împărțite în 12 subfamilii și 75 de genuri.[8][7]

Înregistrare fosilă

[modificare | modificare sursă]

La fel ca în cazul majorității păsărilor de pradă, fosilele acestui grup sunt destul de complete începând cu Eocenul târziu (c.35 milioane de ani), genurile moderne fiind bine documentate începând cu Oligocenul timpuriu, sau în jurul a 30 milioane de ani.

  • Milvoides (Eocenul târziu din Anglia)
  • Aquilavus (Eocen târziu/Oligocen timpuriu - Miocen timpuriu din Franța)
  • Palaeocircus (Eocenul târziu/Oligocenul timpuriu din Franța)
  • Aviraptor (Oligocenul timpuriu din Polonia)[9]
  • Palaeastur (Paturile fosile de agat Miocenul timpuriu din Sioux County, SUA)
  • Pengana (Miocenul timpuriu din Riversleigh, Australia)
  • Promilio (Paturi fosile de agat Miocen timpuriu din Sioux County, SUA)
  • Proictinia (Miocen timpuriu - târziu/Pliocen timpuriu din C și SE SUA)
  • Neophrontops (Miocen timpuriu/mediu - Pleistocen târziu) – anterior în Neophron
  • Mioaegypius (Miocenul mijlociu din Sihong, China)
  • Apatosagittarius (Miocenul târziu din Nebraska, SUA)
  • Gansugyps (Miocenul târziu din China)
  • Palaeoborus (Miocen)
  • Qiluornis (Miocen din Shandong, China)
  • Garganoaetus (Pliocenul timpuriu din Peninsula Gargano, Italia)
  • Dynatoaetus (Pliocen - Pleistocen din Australia de Sud, Australia)
  • Amplibuteo (Pliocenul târziu din Peru - Pleistocenul târziu din sudul Americii de Nord și Cuba) – poate aparține genului existent Harpyhaliaetus
  • Neogyps
  • Palaeohierax – include "Aquila" gervaisii

Accipitridele sunt cunoscute încă din Eocenul timpuriu, sau aproximativ de la 50 de milioane de ani încoace, dar aceste resturi timpurii sunt prea fragmentare și/sau bazale pentru a le atribui în mod corespunzător un loc în filogenie. De asemenea, metodele moleculare au o valoare limitată în determinarea relațiilor evolutive ale accipitridelor și în cadrul acestora. Grupul își poate avea originea de o parte și de alta a Atlanticului, care în acea perioadă avea doar 60-80% din lățimea sa actuală. După cum reiese din fosile precum Pengana, de aproximativ 25 de milioane de ani, accipitridele au dobândit rapid, după toate probabilitățile, o distribuție globală, care inițial s-a extins probabil până în Antarctica.

Morfologie

[modificare | modificare sursă]
Portret al unui vultur cu cap alb care prezintă ciocul puternic încovoiat

Accipitridae este o familie diversă, cu o mare variație de dimensiuni și forme. Dimensiunile lor variază de la Gampsonyx swainsonii și Accipiter minullus, ambele având 23 cm lungime și cântărind aproximativ 85 g, până la Aegypius monachus, care măsoară până la 1,20 metri și cântărește până la 14 kg. Anvergura aripilor poate varia de la 39 cm până la peste 300 cm la vulturii din Himalaya (Gyps himalayensis). La aceste specii extreme, lungimea coardei aripii poate varia de la 113 la 890 mm, iar lungimea culmilor de la 11 la 88 mm. Până în secolul al XIV-lea, chiar și acești vulturi uriași erau depășiți de vulturul lui Haast (Hieraaetus moorei) din Noua Zeelandă, specie dispărută, despre care se estimează că măsura până la 140 cm și cântărea între 15 și 16,5 kg la cele mai mari femele.[10][11]

În ceea ce privește masa corporală, Accipitridae este cea mai diversă familie de păsări și poate fi, de asemenea, în ceea ce privește unele aspecte ale diversității dimensiunilor liniare, deși se află în urma papagalilor și a familiei fazanilor în ceea ce privește diversitatea lungimii.[12] Majoritatea accipitridelor prezintă dimorfism sexual în ceea ce privește dimensiunea, deși, în mod neobișnuit pentru păsări, femelele sunt mai mari decât masculii.[13] Această diferență sexuală în ceea ce privește dimensiunea este mai pronunțată la speciile active care vânează păsări, cum ar fi șoimii Accipiter, la care diferența de dimensiune este în medie de 25-50%. La majoritatea speciilor care vânează rozătoare, reptile, pești și insecte, dimorfismul este mai redus, de obicei între o diferență de mărime de 5% și 30%. La vulturii din Lumea Veche care se hrănesc cu hoituri și la cei care mănâncă melci, diferența este în mare parte inexistentă, deși uneori femela poate fi în medie puțin mai grea.[12]

Ciocul accipitridelor este puternic și încovoiat. La toate accipitridele, baza mandibulei superioare este acoperită de o membrană cărnoasă care este de obicei de culoare galbenă. Tarsele diferitelor specii variază în funcție de regimul alimentar; cele ale speciilor care vânează păsări, cum ar fi vrăbiile, sunt lungi și subțiri, în timp ce speciile care vânează mamifere mari au tarse mult mai groase și mai puternice, iar tarsele acvilelor care se hrănesc cu șerpi au solzi groși pentru a se proteja de mușcături.

Penajul Accipitridae rareori utilizează culori vii; majoritatea păsărilor folosesc combinații de alb, gri, bej, maro și negru.[14] În general, acestea tind să fie mai palide în partea inferioară, ceea ce le ajută să pară mai puțin vizibile atunci când sunt văzute de jos. Rareori există dimorfism sexual în penaj, atunci când acesta apare, masculii au culori mai aprinse sau femelele seamănă cu puii. La multe specii, puii au un penaj net diferit. Unele accipitride imită modelele de penaj ale altor șoimi și vulturi. Asemănarea cu o specie mai puțin periculoasă poate păcăli prada; asemănarea cu o specie mai periculoasă poate reduce hărțuirea de către alte păsări.[15]

Simțurile accipitridelor sunt adaptate vânătorii și, în special, vederea lor este excepțională, unele accipitridate mari, cum ar fi vulturul cu coadă cuneiformă și vulturii din Lumea Veche, având o acuitate vizuală de două ori mai mare decât cea a unui om obișnuit.[16][17][18] Ochii mari asigură o vedere binoculară și un "ochi de șoim" pentru judecarea mișcării și a distanței. Ochii sunt în formă de tub și nu se pot mișca prea mult în orbitele lor. Deși se bazează în principal pe vedere, Accipitridae au sisteme olfactive funcționale, pe care le folosesc într-o varietate de contexte.[19]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Mayr, Gerald; Smith, Thierry (). „A diverse bird assemblage from the Ypresian of Belgium furthers knowledge of early Eocene avifaunas of the North Sea Basin”. Neues Jahrbuch für Geologie und Paläontologie - Abhandlungen (în engleză). 291 (3): 253–281. doi:10.1127/njgpa/2019/0801. 
  2. ^ „Catalogue of Life”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ de Boer 1975.
  4. ^ Amaral & Jorge 2003.
  5. ^ Federico et al. 2005.
  6. ^ Nanda et al. 2006. . "The karyotypes of most birds consist of a small number of macrochromosomes and numerous microchromosomes. Intriguingly, most accipitrids which include hawks, eagles, kites, and Old World vultures (Falconiformes) show a sharp contrast to this basic avian karyotype. They exhibit strikingly few microchromosomes and appear to have been drastically restructured during evolution."
  7. ^ a b Catanach, T.A.; Halley, M.R.; Pirro, S. (). „Enigmas no longer: using ultraconserved elements to place several unusual hawk taxa and address the non-monophyly of the genus Accipiter (Accipitriformes: Accipitridae)”. Biological Journal of the Linnean Society: blae028. doi:10.1093/biolinnean/blae028. 
  8. ^ a b Gill, Frank; Donsker, David; Rasmussen, Pamela, ed. (august 2024). „Hoatzin, New World vultures, Secretarybird, raptors”. IOC World Bird List Version 14.2. International Ornithologists' Union. Accesat în . 
  9. ^ Gerald Mayr; Jørn H. Hurum (). „A tiny, long-legged raptor from the early Oligocene of Poland may be the earliest bird-eating diurnal bird of prey”. The Science of Nature. 107 (6): Article number 48. Bibcode:2020SciNa.107...48M. doi:10.1007/s00114-020-01703-z Accesibil gratuit. PMC 7544617 Accesibil gratuit. PMID 33030604. 
  10. ^ Brathwaite 1992.
  11. ^ Worthy, T. & Holdaway, R., The Lost World of the Moa: Prehistoric Life of New Zealand. Indiana University Press (2003), ISBN: 978-0253340344
  12. ^ a b Ferguson-Lees & Christie 2001.
  13. ^ Paton, Messina & Griffin 1994.
  14. ^ Thiollay 1994.
  15. ^ Negro 2008.
  16. ^ Mitkus, Mindaugas; Potier, Simon; Martin, Graham R.; Duriez, Olivier; Kelber, Almut (), „Raptor Vision”, Oxford Research Encyclopedia of Neuroscience (în engleză), doi:10.1093/acrefore/9780190264086.013.232, ISBN 978-0-19-026408-6, accesat în  
  17. ^ Martin, Graham R. (ianuarie 1986). „Vision: Shortcomings of an eagle's eye”. Nature (în engleză). 319 (6052): 357. Bibcode:1986Natur.319..357M. doi:10.1038/319357a0 Accesibil gratuit. ISSN 1476-4687. PMID 3945316. 
  18. ^ Reymond, L. (). „Spatial visual acuity of the eagle Aquila audax: a behavioural, optical and anatomical investigation”. Vision Research. 25 (10): 1477–1491. doi:10.1016/0042-6989(85)90226-3. ISSN 0042-6989. PMID 4090282. 
  19. ^ Potier, Simon (). „Olfaction in raptors”. Zoological Journal of the Linnean Society. 189 (3): 713–721. doi:10.1093/zoolinnean/zlz121 Accesibil gratuit. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Accipitridae&oldid=16476566