Carst

Regiune de carst glaciar, Orjen, Muntenegru

Carstul reprezintă totalitatea proceselor legate de circulația apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare) și formele de relief la care acestea dau naștere (la suprafață și în adâncime) conturează noțiunea de carst. Acesta a fost studiat inițial în Podișul Karst din Slovenia.

Condiții de formare[modificare | modificare sursă]

Apariția și dezvoltarea carstului sunt condiționate de trei procese principale:

coroziunea (dizolvarea sau disoluția), ca proces principal, datorată apei și dioxidului de carbon;
eroziunea, prin scurgerea laminară sau turbulentă (evorsiune, turbionare, marmitaj);
alterarea biochimică ce degajă acizi (azotic, sulfuric, fulvic).

Condiții de carstificare[modificare | modificare sursă]

a) Condițiile litologo-structurale includ: existența unor roci carstificabile (calcar, dolomit, cretă, gips, sare); solubilitatea rocii; puritatea, grosimea și gradul de tectonizare al rocilor; structura petrografică; prezența sau absența unor formațiuni detritice acoperitoare.

b) Condițiile hidrologice se referă la sursele care pot furniza apa, dioxidul de carbon (CO₂) și diferiții acizi (ape ascendente, atmosfera, procese biochimice, descompunerea resturilor organice). Apele ținuturilor reci conțin mult CO₂, fiind de 4 ori mai agresive decât cele din zona temperată. Totuși în zonele temperate, mediteraneeane, subtropicale și tropicale umede carstul se dezvoltă intens. Aici litiera prin descompunere generează diferiți acizi care accelerează efectul coroziv.

c) Condițiile morfologice facilitează sau diminuează intensitatea carstificării, prin: declivitatea pantelor, densitatea fragmentării, energia reliefului, expoziția versanților.

d) Condițiile climatice, fitogeografice și omul constituie alte grupe de factori care influențează carstificarea.

Sursele de apă[modificare | modificare sursă]

Izvoarele carstice sunt alimentate din: precipitații, cursuri autohtone și alohtone, apă acumulată în golurile carstice.

După specificul alimentării și funcționarii, izvoarele se grupează în:

a) Izvoare efemere (ocazionale) - functionează după ploi sau după topirea zăpezii și sunt caracteristice carstului superficial.

b) Izvoarele periodice (cu sifonaj, intermitente) - se caracterizează prin erupții ale apei. Acestea se subîmpart la rândul lor în: izbucuri și estavele.

- „Izbucurile” au la bază principiul sifonajului. În golurile carstice se acumulează apă până la un anumit nivel (de evacuare); de la acesta izvorul prezintă scurgere până când apa atinge nivelul de oprire, în golul carstic pătrunzând aer; se întâlnesc la Călugări (lângă Vașcău), Bujor (Munții Apuseni) și Bigar (Munții Banatului).

- „Estavelele” funcționează alternativ ca „ponor” (când apa este puțină, apele de suprafață se scurg prin fisuri în subteran) și ca „izbuc”, când apa este multă și debușează pe orificiul fostului ponor, la suprafață, sub formă de izvor. La noi sunt cunoscute estavelele Ponoare (Podișul Mehedinți) și Țarina (Podișul Vașcăului).

c) Izvoare permanente sunt legate de zona de profunzime. În cadrul lor se disting:

- „izvoare voclusiene”: acestea sunt ascendente, cu un debit bogat (exemplu: Vaucluse în Franța);

- „izvoare submarine”, alimentate din râuri ce pornesc din regiunile muntoase și care debușează sub nivelul mării; larg răspândite pe țărmul adriatic, în Peloponez și Argolida (Grecia); prezența lor schimbă culoarea și compoziția apei, producând bolboroseli;

- „morile de mare”: tipice pentru țărmul dalmatic și în unele insule din Marea Egee. Apele dulci, ascendente, utilizând linii de fisurare, antrenează și pe cele marine, care pătrund aici pe principiul atracției în goluri, și, amestecate, ies la zi, sau ceva sub nivelul mării, sub forma de vârtejuri de mare presiune, ca ape salmastre.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

„carst” la DEX online