Cetățenia Uniunii Europene

Statele membre ale UE utilizează un model de broșură de pașaport comun, de culoare burgundă (sau albastru închis pentru Croația ^[1]), cu numele statului membru, stema acestuia și titlul "Uniunea Europeană" (în limba (limbile) țara emitentă și traducerea acesteia).

Cetățenia Uniunii Europene (UE) a fost introdusă de Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992, intrat în vigoare din 1993). Cetățenia europeană este complementară cetățeniei naționale și conferă drepturi, cum ar fi dreptul de a vota în alegerile europene, dreptul la libera circulație și dreptul la protecție consulară din partea ambasadelor altor state UE.

Cetățenii UE sunt liberi să comercializeze și să transporte bunuri, servicii și capitaluri prin granițele UE, fără restricții privind mișcările de capital și taxe. Cetățenii au, de asemenea, dreptul de a vota și de a candida în alegerile locale din țara în care locuiesc, în alegerile europene și în Inițiativa Cetățenească Europeană.

Cetățenia UE conferă, de asemenea, dreptul la protecție consulară de către ambasadele altor state membre ale UE atunci când țara de cetățenie a unei persoane nu este reprezentată de o ambasadă sau de un consulat în țara în care aceștia solicită protecție.^[2] Cetățenii UE au, de asemenea, dreptul de a se adresa direct Parlamentului European, Ombudsmanului European și agențiilor UE în propria lor limbă^[3], cu condiția că problema ridicată să se afle în competența acestei instituții.^[4]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Conceptul de cetățenie europeană ca un concept distinct a fost introdus pentru prima dată de către Tratatul de la Maastricht, și a fost prelungit prin Tratatul de la Amsterdam.^[5] Înainte de Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratatele Comunității Europene ofereau garanții privind libera circulație a persoanelor active economic, dar nu și pentru celelalte persoane. Tratatul de la Paris din 1951,^[6] prin care se înființa Comunitatea Europenă a Cărbunelui și Oțelului, a stabilit dreptul la libera circulație a lucrătorilor din aceste industrii, iar prin Tratatul de la Roma din 1957 s-a introdus dreptul la libera circulație a lucrătorilor și a serviciilor.^[7]

Drepturile prevăzute[modificare | modificare sursă]

Istoric vorbind, principalele avantaje de a fi un cetățean al unui stat UE a fost dreptul la liberă circulație între statele membre. Totuși, odată cu crearea cetățeniei europene, au luat ființă și anumite drepturi politice. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că cetățenii să fie „reprezentați direct la nivelul Uniunii, în Parlamentul European” și de „a participa la viața democratică a Uniunii” (Tratatul privind Uniunea Europeană, Titlul II, Art. 10).

Sunt acordate în special următoarele drepturi:

Drepturi politice

Votarea în alegerile europene: dreptul de a vota și a candida la alegerile pentru Parlamentul European, în orice stat membru UE (articolul 22)
Votarea în cadrul alegerilor municipale: dreptul de a vota și de a candida la alegerile locale într-un stat UE, altul decât statul al cărui cetățean este (articolul 22)
Acces la documentele guvernamentale europene: dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei(articolul 15)
Petiții către Parlamentul European și Ombudsman: dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și dreptul de a apela la Ombudsmenul European pentru a le aduce în atenție cazuri de proastă administrare ale organismelor și instituțiilor Uniunii, cu excepția organelor de legale (articolul 24)
Drepturi lingvistice: dreptul de a adresare și de a apela la instituțiile UE în una din limbile oficiale și de a primi răspuns în aceeași limbă (articolul 24)

Dreptul la liberă circulație

Dreptul la liberă circulație și ședere: un drept de liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii și dreptul de a lucra în orice poziție (inclusiv serviciile publice naționale, cu excepția acelor posturi din sectorul public care implică exercitarea competențelor conferite de dreptul public și de protejare a intereselor generale ale autorităților naționale și locale (articolul 21), pentru care însă nu există o singură definiție).
Libertatea de discriminare pe cetățenie: dreptul de a nu fi discriminat pe motive de naționalitate în domeniile de aplicare a tratatului (articolul 18)

Drepturi în străinătate

Dreptul la protecție consulară: dreptul la protecție din partea autorităților consulare a altor state membre, atunci când într-un stat non-UE nu există autoritate diplomatică a statului cetățeanului european (articolul 23): acest lucru se datorează faptului că nu toate statele membre mențin ambasade în fiecare țară din lume (doar 16 țări au o singură ambasadă a unui stat UE).

Popularitate[modificare | modificare sursă]

Aproximativ 500.000 de britanici au solicitat cetățenia irlandeză în prima jumătate a anului 2017, cu intenția de a păstra cetățenia Uniunii Europene după Brexit. ^[8]

Literatură[modificare | modificare sursă]

Dennis-Jonathan Mann/Kai Purnhagen: The Nature of Union Citizenship between Autonomy and Dependency on (Member) State Citizenship – A Comparative Analysis of the Rottmann Ruling, or: How to Avoid a European Dred Scott Decision? ACELG Working Paper Series 09/2011, disponibilă online aici^{[nefuncțională]}.
Nikolaos Kotalakidis: Von der nationalen Staatsangehörigkeit zur Unionsbürgerschaft – die Person und das Gemeinwesen. Nomos, Baden-Baden 2000.
Wolfgang D. Kramer (Hrsg.): Europäische Unionsbürgerschaft. Eine neue Perspektive für die deutsche Ausländerpolitik. Landeszentrale für Politische Bildung Hamburg, Hamburg 1996.
Willem Maas: Creating European Citizens. Rowman & Littlefield, Lanham 2007.
Peter-Christian Müller-Graff (Hrsg.): Europäisches Integrationsrecht im Querschnitt: Europäische Verfassung, Nizza, europäischer Wirtschaftsraum, Unionsbürgerschaft, Referenden, Gemeinschaftsprivatrecht. Heidelberger Jean-Monnet-Vorlesungen zum Recht der europäischen Integration. Nomos, Baden-Baden 2003.
Ingo Niemann: Von der Unionsbürgerschaft zur Sozialunion? – Anmerkung zum Urteil des EuGH vom 23. März 2004, Rs. C-138/02 (Collins). In: Europarecht (EuR). In Verbindung mit der Wissenschaftlichen Gesellschaft für Europarecht, 39. Jg. (2004), Vol. 2, p 946–953.
Melanie Reddig: Bürger jenseits des Staates? Unionsbürgerschaft als Mittel europäischer Integration. Nomos, Baden-Baden 2005.
Christine Sauerwald: Die Unionsbürgerschaft und das Staatsangehörigkeitsrecht in den Mitgliedstaaten der Europäischen Union. Lang, Frankfurt am Main u.a. 1996.
Christoph Schönberger: Unionsbürger. Europas föderales Bürgerrecht in vergleichender Sicht. Mohr Siebeck, Tübingen 2005.
Simone Staeglich: Rechte und Pflichten aus der Unionsbürgerschaft. In: Yearbook of the European Association for Education Law and Policy, Bd. 6 (2003), p. 485–531.
Ferdinand Wollenschläger: Grundfreiheit ohne Markt. Die Herausbildung der Unionsbürgerschaft im unionsrechtlichen Freizügigkeitsregime. Mohr Siebeck, Tübingen 2007.
Gerard-Rene de Groot: Zum Verhältnis der Unionsbürgerschaft zu den Staatsangehörigkeiten in der Europäischen Union. In Peter-Christian Müller-Graff (Editor): Europäisches Integrationsrecht im Querschnitt. Heidelberger Schriften zum Wirtschaftsrecht und Europarecht, Vol. 10. Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden 2002, p. 67–85.
Helgo Eberwein, Anna-Zoe Steiner: Die Unionsbürgerschaft nach Art. 20 AEUV: “We do not create a union of States, we unite people”, FABL 3/2012-I, p. 35–40.