Dinastia Arpadiană

Dinastia Arpadiană
Drapelul dinastiei Arpadiene
Țară Principatul Ungariei
Regatul Ungariei
Titluri Rege al Ungariei și al Croației,
Duce al Stiriei
Întemeietor Prințul Álmos
Ultimul monarh Andrei al III-lea al Ungariei
Înființare aprox. 855
Desființare 1301
Etnicitate Ungurească (Maghiară)
Modifică text Consultați documentația formatului

Dinastia Arpadiană a fost prima dinastie domnitoare a Regatului Ungariei, ai cărei membri au domnit între 896-1301. Dinastia își are denumirea de la căpetenia Árpád, liderul federației triburilor maghiare la momentul stabilirii acestora în Câmpia Panonică, în preajma anului 895.

Ladislau I al Ungariei, relicviar (sec. al XIV-lea)

Secolele al IX-lea–al X-lea[modificare | modificare sursă]

Primul membru al dinastiei menționate de o sursă contemporană a fost Álmos. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea scria în De Administrando Imperio că Álmos a fost primul mare principe al federației celor șapte triburi maghiare (megas Turkias arkhon; Turcia având în acest context sensul Ungaria).[1] Álmos îi era subordonat hanului hazarilor, însă în 862 federația triburilor ungurești se separase de hanatul Hazaria.[2] Istoricii presupun că Álmos a fost fie liderul spiritual al federației tribale, cu titlul kende sau kündü, fie comandantul militar suprem, cu titlul djilas sau iula (maghiarizat gyula).[3]

În preajma anului 895, în timp ce partea războinică a populației se afla în campanii de pradă în Europa de vest, populația rămasă în Ucraina a fost atacată de pecenegi. Aceasta a fost cauza care a determinat triburile ungurești să se strămute, împreună cu segmente de populație slavă, în Pannonia și câmpia Tisei.[4] Moartea lui Álmos a fost probabil sacrificiu ritual atestat la popoarele stepei când liderul tribal își pierdea autoritatea politică, lui Almos urmându-i la conducere fiul, Árpád.[5]

Triburile ungurești au ocupat Pannonia și câmpia Tisei treptat între 895 și 907.[6] Între 899 și 955 ungurii au efectuat incursiuni de jaf în Italia, Germania, Franța și Spania, și în provincii ale Imperiului Bizantin.[7] până în 970. Asemenea activități au continuat în vest până la bătălia de la Lechfeld (955), de lângă Augsburg, unde o oștire germană, condusă de Otto, regele germanilor, a zdrobit oastea ungurească; incursiunile de jaf de pe teritoriul Imperiului Bizantin s-au oprit abia 15 ani mai târziu, în 970.[8]

Începând cu 917, ungurii au întreprins raiduri în mai multe teritorii, simultan ceea ce probabil a cauzat o slăbire a unității federației triburilor.[9] Sursele atestă existența a cel puțin trei (poate chiar cinci) triburi în cadrul federației, dintre care doar unul era condus direct de familia lui Árpád.[10] Numărul triburilor în cronica împăratului Constantin și în cronicile ungare vechi este mai mare (șapte triburi și trei triburi hazare care reprezentau avangarda militară a confederației).

Lista principilor ungurilor din prima jumătate a secolului al IX-lea este incompletă, ceea ce ar putea fi un semn al lipsei unei conduceri centralizate în cadrul federației tribale.[11] Cronicile medievale menționează că principelui Árpád i-a urmat fiul Zoltán, dar sursele contemporane fac referire doar la marele principe Fajsz (în jurul anului 950).[12] După înfrângerea de pe malul râului Lech din Germania, principele Taksony (circa 955-înainte de 972) a adoptat o politică de izolare față de țările vestice, în contrast cu fiul său, Géza (sau Geysa, Geici) (înainte de 972–997), care ar fi trimis emisari la împăratul Otto I în 973.[13]

Géza a fost botezat în 972 și deși nu a devenit niciodată creștin convins, noua religie a început să se răspândească printre unguri în timpul domniei sale.[14] A reușit să-și întindă dominația asupra teritoriilor de la vest de Dunăre și de Hron, dar unele ținuturi din câmpia Tisei au rămas sub conducerea liderilor regionali.[15]

Lui Géza i-a urmat fiul Ștefan (înainte de botezul catolic îl chema Vajk), creștin convins.[16] Ștefan a înfrânt revolta anticatolică a rudei sale, Koppány, care revendica moștenirea lui Géza pe baza tradiției ungurești a moștenirii fratelui mai mic.[17] La înfrângerea rivalului a contribuit o forță germană, mulțumită relației pe care o avea soția sa, Gisella de Bavaria.[18]

Secolul al XI-lea[modificare | modificare sursă]

Gertrude de Meran și Andrei al II-lea (manuscris 1211-1213)

Marele principe Ștefan a fost încoronat la 25 decembrie 1000 sau 1 ianuarie 1001, devenind primul rege al Ungariei (1000–1038) și fondator al țării.[19][20] El a unit teritoriul relevant sub domnia sa până în 1030, subjugând ținuturile așa-zișilor unguri negri și domeniile stăpânite până atunci de căpetenii locale (de exemplu Gyula (Ardealul) și Ahtum sau Ohtum (Banatul)).[21][22] Ștefan a introdus împărțirea administrativ teritorială în comitate și a înființat o organizare ecleziastică cu două arhiepiscopii și mai multe episcopii.[23] După moartea fiului său, Emeric (2 septembrie 1031), regele Ștefan I l-a numit urmaș pe fiul surorii sale, venețianul Peter Orseolo, ceea ce a dus la o conspirație a vărului său, Vazul, care trăia cu domiciliu forțat la Nitra (în Slovacia). Vazul a fost orbit din ordinul regelui Ștefan și cei trei fii ai săi (Levente, Andrei și Béla) au fost exilați.[24][25]

La moartea regelui Ștefan I (15 august 1038), Peter Orseolo a fost întronizat, dar a avut de luptat cu cumnatul regelui Ștefan, Samuel Aba (1041–1044).[26] Domnia lui Orseolo a luat sfârșit în 1046, când a izbucnit o revoltă masivă a ungurilor rămași păgâni, iar Orseolo a căzut prizonier.[27]

Cu ajutorul păgânilor, Andrei, fiul ducelui Vazul, exilat și botezat în statul kievean rus, a preluat puterea și a fost încoronat. Astfel, un membru al unei ramuri laterale a dinastiei a preluat coroana.[28][29] Regele Andrei I (1046–1060) a reușit să liniștească rebelii păgâni și să restaureze poziția creștinismului în regat.[30] În 1048, regele Andrei l-a chemat pe fratele său mai mic, Béla, în regat și i-a cedat o treime din regat ca apanaj.[3] Această împărțire dinastică a regatului, atestată ca prima în Cronica pictată de la Viena (Chronicon pictum vindobonense) (prima regni huius divisio), a fost urmată de mai multe astfel de împărțiri în secolele al XI-lea–al XIII-lea, când regiuni ale regatului au fost conduse de diverși membri ai dinastiei arpadiene.[31] În secolul al XI-lea, comitatele încredințate membrilor dinastiei domnitoare nu au format o provincie separată în cadrul regatului, ci au fost organizate în două sau trei centre .[3] Ducii care guvernau tercia pars regni au acceptat supremația regelui, dar unii dintre ei (Béla, Géza și Álmos) s-au revoltat, pentru a obține coroana și s-au aliat cu conducători ai statelor vecine.[32]

Regele Andrei I a fost primul rege care și-a încoronat fiul, Solomon, în timpul vieții pentru a-i asigura succesiunea (1057).[33] Principiul primogeniturii nu a reușit să înlăture tradiția transmiterii titlurilor între frați și, după regele Andrei I, tronul a fost preluat de fratele acestuia, regele Béla I (1060–1063), în defavoarea tânărului Solomon.[34] Perioada 1063-1080 s-a caracterizat prin conflicte între regele Solomon (1057–1080) și verii lui, Géza, Ladislaus și Lampert, care guvernau tercia pars regni.[35] Ducele Géza s-a revoltat în 1074 împotriva verilor lui, iar partizanii săi l-au proclamat rege în conformitate cu principiul moștenirii după frați.[36] La moartea regelui Géza I (25 aprilie 1077), partizanii acestuia, ignorându-i pe fiii săi, l-au proclamat rege pe Ladislau.[37][3] Regele Ladislau I (1077–1095) a reușit să-l convingă pe Solomon, care domnea în comitatele din vest, să abdice.[38] În timpul domniei sale, regatul Ungariei s-a întărit și și-a extins dominația asupra Croației (1091), care a devenit provincie a Ungariei.[39] El a încredințat guvernarea noii provincii nepotului său de frate mai mic, Álmos.[40]

La 20 august 1083, doi membri ai dinastiei, regele Ștefan I și fiul lui, ducele Emeric (Imre), au fost canonizați la Székesfehérvár din inițiativa regelui Ladislau I.[41][42] Fiica sa Irina, soția împăratului bizantin Ioan al II-lea Comnenul, este venerată de ortodocși.[43]

La moartea regelui Ladislau I, nepotul său mai mare, Coloman, a fost proclamat rege (1095–1116), dar a trebuit să cedeze tercia pars regni ca apanaj în favoarea fratelui său Álmos.[44] Regele Coloman a învins răscoala lui Petar Svačić din 1097.

Secolul al XII-lea[modificare | modificare sursă]

Coloman (Kálmán) l-a privat pe fratele său, Álmos, de ducatul său (tercia pars regni) în 1107.[45] Pe soția sa, Eufemia a Kievului, a repudiat-o ca adulteră; a divorțat de ea și a trimis-o înapoi la Kiev (cca. 1114).[46] Eufemia a născut un fiu, pe nume Boris, la Kiev, dar regele Coloman a refuzat să-l recunoască de fiu.[47] În preajma anului 1115, regele i-a orbit pe ducele Álmos și pe fiul acestuia, Béla, pentru a-i asigura succesiunea la tron fiului său, Ștefan al II-lea (1116–1131).[3]

Ștefan al II-lea nu a avut fii. Ca atare, fost proclamat moștenitor nepotul său Saul, în locul ducelui orb Béla.[48] La moartea lui Ștefan al II-lea, la 1 martie 1131, vărul său orb a reușit, însă, să obțină tronul.[49] Regele Béla al II-lea (1131–1141) și-a consolidat domnia învingându-l pe fiul nelegitim al lui Coloman, Boris, care l-a revendicat cu ajutor străin.[50] Regele Béla al II-lea a ocupat unele teritorii în Bosnia și a cedat noul teritoriu ca apanaj fiului său mai mic, Ladislau.[51] Membrii dinastiei Árpád au guvernat alte provincii cucerite (Slavonia, Croația și Transilvania) în loc de tercia pars regni.[3]

În timpul domniei lui Géza al II-lea (1141–1162), episcopul Otto de Freising consemna că toți ungurii „sunt atât de supuși monarhului și chiar și a-l jigni prin șoapte ascunse era considerat fărădelege”.[52] Fiul său Ștefan al III-lea (1162–1172) a trebuit să se lupte pentru tron cu unchii săi, Ladislau al II-lea (1162–1163) și Stephen al IV-lea (1163–1165), care au primit împotriva lui ajutor bizantin.[53] În timpul domniei sale, împăratul Manuel I Comnenul a ocupat provinciile sudice ale regatului sub pretextul că fratele regelui, Béla (Despotul Alexius) trăia la curtea sa.[54] Ca logodnic al singurei fiice a împăratului, „despotes Alexius” a fost un timp moștenitorul tronului imperial (1165–1169).[55]

Stema Galiției

După moartea lui Ștefan al III-lea, la tron a urmat regele Béla al III-lea (1173–1196) care își ținuse fratele, Géza, în captivitate.[56] Regele Béla al III-lea, educat în Imperiul Bizantin, a fost primul rege ungur care a folosit „crucea dublă” (crucea lotharingiană) ca simbol al regatului Ungaria.[57] În 1188, Béla a ocupat Galiția, al cărui prinț fusese detronat de boierii săi, și a dat principatul fiului său al doilea, Andrei, dar domnia sa a devenit nepopulară și trupele ungurești au fost izgonite din Galiția în 1189.[58]

La 27 iunie 1192, regele Ladislau I a fost canonizat la Oradea, devenind al treilea rege sfânt.[59]

Regele Béla al III-lea a lăsat moștenire regatul neatins fiului său mai mare Emeric (Imre) (1196–1204), dar noul rege a trebuit să cedeze Croația și Dalmația ca apanaj fratelui său Andrei, care se revoltase împotriva sa.[60]

Secolul al XIII-lea[modificare | modificare sursă]

Stema regelui Emeric

Regele Emeric s-a căsătorit cu Constanța a Aragonului, din casa de Barcelona, care l-a influențat la alegerea stemei a familiei Árpád (scut cu opt dungi roșii și albe).[61] Fiul și succesorul său, regele Ladislau al III-lea (1204–1205) a murit în copilărie și în locul său a fost încoronat unchiul său, Andrei al II-lea (1205–1235).[62]

Domnia acestuia s-a caracterizat prin conflicte interne permanente: un grup de conspiratori i-au ucis regina, Gertrude a Meraniei (1213); nobili nemulțumiți l-au obligat să emită Bula de Aur din 1222 prin care a recunoscut drepturile acestora (inclusiv dreptul de a nu se supune regelui); și s-a certat cu fiul său mai mare, Béla care a încercat să recapete domeniile regale date de tatăl său adepților lui.[63] Regele Andrei al II-lea, fost prinț al Galiției (1188–1189), a intervenit frecvent în luptele interne din acest principat și a depus eforturi să asigure domnia fiilor săi mai mici (Coloman sau Andrei) în țara vecină.[64] Una dintre fiicele lui, Elisabeta, a fost canonizată în timpul vieții sale (1 iulie 1235) devenind al patrulea sfânt din dinastia arpadiană.[65] Fiii mai mari ai lui Andrei l-au dezmoștenit pe fiul postum al acestuia Ștefan Venețianul, care a fost educat în Ferrara.[66]

Stema Styriei

Regele Béla al IV-lea (1235–1270) a restaurat puterea regală, dar regatul său a fost devastat în timpul invaziei mongole (1241–1242).[67] După retragerea mongolilor, din ordinul său au fost construite sau întărite mai multe cetăți.[68] A acordat privilegii orășenești mai multor așezări din regat, între care Buda, Trnava, Banská Štiavnica și Pesta.[69] Regele Béla al IV-lea a reușit să ocupe ducatul Stiriei pentru o scurtă perioadă (1254–1260), dar a trebuit să-l abandoneze în favoarea regelui Ottokar al II-lea al Boemiei.[70] În ultimii săi ani, a intrat în conflict cu fiul său, Ștefan, încoronat în timpul vieții tatălui său și care își obligase tatăl să-i cedeze zonele estice ale regatului.[71] Două dintre fiicele sale, Margareta și Kinga (Kunigunde) au fost canonizate (în 1943 respectiv 1999), iar a treia fiică, Iolanda, a fost beatificată în 1827.[43][72] A patra fiică a lui, Constanța, a fost și ea venerată la Liov (Lvov).[73]

La întronizarea lui Ștefan al V-lea, mulți dintre susținătorii tatălui său s-au refugiat în Boemia.[74] S-au întors abia în timpul domniei regelui următor, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272–1290), a cărui domnie s-a caracterizat prin conflicte interne între membrii diferitelor grupuri aristocratice.[75] Regele Ladislau al IV-lea, a cărui mamă era de origine cumană, îi prefera pe cumanii nomazi și semipăgâni; de aceea, a fost excomunicat de mai multe ori. În cele din urmă a fost asasinat de cumani.[76] Dezintegrarea regatului a început în timpul domniei sale, când mai mulți nobili au încercat să obțină posesiuni în dauna domeniilor regale.[77]

La moartea lui Ladislau al IV-lea, mulți contemporanii credeau că dinastia arpadiană s-a stins, deoarece unicul descendent patriliniar al familiei, Andrei, era fiul ducelui Ștefan, fiul postum al regelui Andrei al II-lea, care fusese dezmoștenit de frații săi.[78] Ducele Andrei „Venețianul”, însă, a fost încoronat și acceptat de majoritatea baronilor.[79] În timpul domniei sale, Andrei al III-lea (1290–1310) a trebuit să lupte cu baronii puternici (între care cei din familiile Csák și Kőszegi).[80] Linia masculină a dinastiei Árpád s-a stins odată cu el (deces: 14 ianuarie 1301). Un contemporan l-a poreclit „ultima creangă de aur”.[81] Fiica sa, Elisabeta, ultima membră a familiei, a murit la 6 mai 1338; este venerată de Biserica Romano-Catolică.[82]

În urma morții lui Andrei al III-lea, mai mulți pretendenți au început lupta pentru tron. În cele din urmă, Carol I (strănepot al regelui Ștefan al V-lea) a reușit să-și întărească poziția în preajma anului 1310.[83] Din acel moment, toți regii Ungariei (cu excepția lui Matia Corvin) au fost descendenți pe linie maternă din dinastia arpadiană, dar nu membri propriu-ziși ai dinastiei. Deși dinastia Árpád a dispărut, prin legături materne există descendenți ai ei în mai multe familii aristocrate europene.

Arborele genealogic al dinastiei[modificare | modificare sursă]

                 (i) Álmos ?-c.895                         │                 (ii) Árpád c.895–907            ┌────────────┴──────────┐         Jutas                 (iii) Solt            │                     907-?            │                       │       (iv) Fajsz              (v) Taksony     948, scurt timp             948–972                                    │                        ┌───────────┴────────────────────────────────────────┐                  (vi) Géza 972–997                                       Mihály                        │                                                    │         ┌──────────────┴───────┬─────────────┐                              │   Sf. Ștefan I             Maria        Gizella ∞ Sámuel Aba             Vazul   (vii) 997–1000               ∞                  (3) 1041–1044             │   (1) 1000–1038         Ottone Orseolo                                      │         │                      │                 ┌──────────────────────────┤   Prințul Emeric        Péter Orseolo     (5) Andrei I                (6) Béla I                          (2) 1038–1041       1046–1060                  1060–1063                          (4) 1044–1046           │                          │                                                  │                 ┌────────┴──────┐                                             (7) Solomon       (8) Géza I     (9) Ladislau I                                              1063–1074         1074–1077       1077–1095                                                                    │                                         ┌──────────────────────────┤                                   (10) Coloman               Prințul Álmos                                     1095–1116                      │                                         │                          │                                  (11) Ștefan al II-lea       (12) Béla al II-lea                                     1116–1131                  1131–1141                                                                    │                         ┌─────────────────────┬────────────────────┤                  (13) Géza al II-lea   (15) Ladislau al II-lea (16) Ștefan al IV-lea                    1141–1162              1162–1163            1163–1164                         │                 rege rival           rege rival             ┌───────────┴──────────┐     (14) Ștefan al III-lea   (17) Béla al III-lea        1162–1172               1172–1196                                    │                        ┌───────────┴──────────┐                   (18) Emeric          (20) Andrei al II-lea                    1196–1204              1205–1235                        │                      │                        │                    ┌─┴──────────────────────┐                 (19) Ladislau al III-lea  (21) Béla al IV-lea        Pr. István                    1204–1205            1235–1270                    │                                             │                        │                                             │                        │                                      (22) Ștefan al V-lea     (24) Andrei al III-lea                                         1270–1272                1290–1301                                             │                                             │                                      (23) Ladislau al IV-lea                                         1272–1290

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ . p. 13.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ . p. 14.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ a b c d e f . p. 40.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ Tóth, Sándor László (). Levediától a Kárpát-medencéig („Din Levedia până la câmpia Panonică”). Seghedin: Szegedi Középkorász Műhely. pp. 189–211. ISBN 963 482 175 8. 
  5. ^ . p. 15.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ . p. 266.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  7. ^ Bóna, István (). A magyarok és Európa a 9-10. században („Maghiarii și Europa în secolele al IX-lea–al X-lea”). Budapesta: História - MTA Történettudományi Intézete. pp. 29–65. ISBN 963 8312 67 X. 
  8. ^ . pp. 62–65.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  9. ^ Kristó, Gyula (). A magyar állam megszületése („Originea statului maghiar”). Seghedin: Szegedi Középkorász Műhely. p. 304. ISBN 963 482 09880 Verificați valoarea |isbn=: length (ajutor). 
  10. ^ . pp. 308–309.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  11. ^ . p. 22.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  12. ^ . p. 23.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  13. ^ . pp. 25, 28.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  14. ^ . p. 28.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  15. ^ . p. 30.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  16. ^ . p. 32.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  17. ^ . p. 35.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  18. ^ . pp. 35–36.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  19. ^ . p. 39.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  20. ^ . p. 290.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  21. ^ . pp. 40–41, 47.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  22. ^ . pp. 216, 245.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  23. ^ . pp. 40–41.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  24. ^ . pp. 49–50.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  25. ^ . p. 721.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  26. ^ Benda, Kálmán (editor) (). Magyarország történeti kronológiája („Cronologia istorică a Ungariei”). Budapesta: Akadémiai Kiadó. pp. 83–84. ISBN 963 05 2661 1. 
  27. ^ . p. 85.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  28. ^ . pp. 70–71.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  29. ^ . p. 42.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  30. ^ . p. 72.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  31. ^ Kristó, Gyula (). A feudális széttagolódás Magyarországon („Împărțirile feudale ale Ungariei”). Akadémiai Kiadó. p. 44. ISBN 963 05 1595 4. 
  32. ^ . pp. 85–100.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  33. ^ . p. 87.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  34. ^ . pp. 79–81.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  35. ^ . pp. 88–92.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  36. ^ . p. 90.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  37. ^ . p. 126.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  38. ^ . p. 95.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  39. ^ . pp. 112–124.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  40. ^ . p. 94.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  41. ^ . p. 119.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  42. ^ . p. 93.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  43. ^ a b Klaniczay, Gábor (). Az uralkodók szentsége a középkorban („Sfințirea monarhilor în Evul Mediu”). Budapesta: Balassi Kiadó. pp. 159–160. ISBN 963 506 298 2.  Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "Monarchs" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  44. ^ . p. 96.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  45. ^ . p. 261.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  46. ^ . p. 102.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  47. ^ . p. 146.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  48. ^ . p. 158.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  49. ^ . p. 105.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  50. ^ . pp. 166–169.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  51. ^ . p. 106.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  52. ^ . p. 181.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  53. ^ . pp. 190–196.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  54. ^ . pp. 206–208.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  55. ^ . pp. 207–208.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  56. ^ . pp. 117–121.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  57. ^ Bertényi, Iván (). Kis magyar címertan („Scurtă heraldică maghiară”). Budapesta: Gondolat. p. 67. ISBN 963 281 195 Verificați valoarea |isbn=: length (ajutor). 
  58. ^ . p. 121.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  59. ^ . p. 122.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  60. ^ . p. 124.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  61. ^ . p. 70.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  62. ^ . p. 127.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  63. ^ . pp. 229–245.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  64. ^ . pp. 127–144.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  65. ^ . p. 144.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  66. ^ . p. 294.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  67. ^ . pp. 254–260.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  68. ^ . p. 711.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  69. ^ . pp. 130, 479, 543, 598, 716–717.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  70. ^ . pp. 154, 157.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  71. ^ . p. 294.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  72. ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Blessed Margaret of Hungary
  73. ^ . pp. 178–192.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  74. ^ . p. 272.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  75. ^ . p. 277.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  76. ^ . pp. 278–282.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  77. ^ . p. 663.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  78. ^ . pp. 282–283.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  79. ^ . pp. 283–284.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  80. ^ . pp. 285–288.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  81. ^ . p. 288.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  82. ^ . p. 179.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  83. ^ . pp. 188–192.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ovidiu Pecican, Arpadieni, angevini, români, Cluj, Ed. Fundației DESIRE, 2001.


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Dinastia_Arpadiană&oldid=15931154