Raci, Gorj

Raci
—  sat  —
Raci se află în Județul Gorj
Raci
Raci
Raci (Județul Gorj)
Localizarea satului pe harta județului Gorj
Coordonate: 44°45′17″N 23°15′34″E ({{PAGENAME}}) / 44.75472°N 23.25944°E

Țară România
Județ Gorj
ComunăNegomir

Prima atestare documentară1586
Fondatornecunoscut / după unele teorii, fondatorul se numește Racu ori Racea

Populație (2021)
 - Total180 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal217318

Prezență online

Raci este un sat în comuna Negomir din județul Gorj, Oltenia, România.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Există mai multe păreri privind originea toponimicului. În anul 1905, învățătorul Constantin Alexianu spunea: „comuna și-a luat numele de la Valea Racilor, care în timpurile de demult era vestită pentru racii cei mulți și gustoși care se găseau în pârâul ce curgea prin această vale”.[1]

Învățătoarea Ecaterina Răceanu reia în lucrarea sa această legendă, avansând însă și o altă ipoteză, conform căreia „numele satului Raci trebuie să vină de la un strămoș care a pus bazele vetrei satului și care se numea Racu ori Racea, urmașii acestuia numindu-se Racii sau Răcenii”.[2] Aceeași opinie o găsim și în lucrarea monografică a profesorului Constantin Toma.

Legenda, care spune că toponimicul are legătură cu mulțimea racilor din apa Jilțului, este întărită însă de lingvistică, care socotește că numele satului vine de la substantivul rac(i).[3]

Istorie și Geografie[modificare | modificare sursă]

Atestat documentar la sfârșitul secolului al XVI-lea (1586), satul Raci se întinde de o parte și de alta a pârâului Jilț. Pe partea dreaptă a Jilțului se desfășoară cătunele Bacâți, Brânzănești și Țogoiești. Pe partea stângă se află Centrul Civic Raci, în ziua de astăzi aparținând satului Condeiești.

Așezarea oamenilor în aceste cătune a fost determinată de un cadru natural favorabil. În zona satului Raci, lunca Jilțului se lărgește, mâlul adus de desele viituri făcând-o foarte productivă. Aici, la „Podul Bibăniței", viitura Jilțului atingea maxima lărgime. Această luncă a oferit locuitorilor oportunitatea cultivării cerealelor. Valea cuprinsă între Dealul Dănăricu, la est, și Dealurile Brânzănești, Brândușilor și Ohaba, la vest, este foarte largă.

O parte dintre locuitori au proprietăți în dealurile dinspre est, spre Urdari. Acestea sunt mai tot timpul zilei luminate de soare. Au fost alese de locuitori pentru a-și planta viile. Dealurile dinspre est sunt, de asemenea, cultivate cu diferiți pomi fructiferi. În trecut, aici se găseau cei mai buni cireși (cei trecuți de prima tinerețe își amintesc de aroma cireșelor pietroase).

Dealurile dinspre vest se caracterizează prin alunecări de teren și pante abrupte. Pe platouri s-au cultivat, de-a lungul timpului, cereale. Cea mai mare parte a acestor dealuri sunt acoperite de pășuni.

În toate cătunele satului Raci, se găsesc o mulțime de izvoare care alimentează văile acestora. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în satul Raci erau atestate trei puțuri și șapte fântâni.[4]

Un factor important în evoluția așezării l-a constituit rețeaua de drumuri. Două sunt drumurile sătești cele mai importante în acest sat. Unul pornește din extremitatea sudică a satului Condeiești, la aproximativ 50 m. de biserică, traversează Jilțul și străbate satul Brânzănești pe toată lungimea lui. Celălalt pornește tot din drumul județean, trece peste „Podul Bibăniței", străbate satul Țogoiești și, unindu-se cu cel care vine dinspre Brânzănești, traversează Dealul Ohabei. Acest drum a fost modernizat (bituminat). El are o importanță foarte mare pentru locuitorii cuprinși între satele Artanu și Baniu, care, în ultimele două decenii, și-au orientat activitățile comerciale săptămânale spre comuna Bolboși.[5]

Din punct de vedere administrativ, satul Raci a făcut parte, cel mai îndelungat timp, din comuna Raci, dar, în unele perioade ale istoriei sale, a făcut parte și din alte structuri administrativ-teritoriale. Astfel, Racii de Strâmba, în Indicatorul de nume al satelor din 1956, figurează ca fiind cătun al comunei Strâmba, de care a aparținut și în anii 1887, 1896 sub denumirea de „Mahalaua Racilor".

În Indicatorul de nume al comunelor din 1932 se arată că satul a făcut parte, în 1930, din comuna Valea cu Apă. Din 1968, împreună cu celelalte sate ale comunei Raci, fără Baniu, satul va intra în componența comunei Negomir. Baniu aparține, de atunci, comunei Borăscu.[6]

Comuna Raci[modificare | modificare sursă]

Comuna Raci a fost o comună din Raionul Strehaia, Regiunea Oltenia, Republica Socialistă România, formată din satele: Raci (reședința), Antonești, Artanu, Baniu, Condeiești, Nucetu, Orzu, Paltinu, Valea Racilor.

Comuna Raci
Comuna Raci
—  comună  —
Map
Comuna Raci (România)
Poziția geografică în România
Coordonate: 44°45′33″N 23°15′37″E ({{PAGENAME}}) / 44.75917°N 23.26028°E

ȚarăRepublica Socialistă România
RegiuneOltenia
RaionStrehaia


ReședințăRaci
ComponențăRaci (reședința)
Cătunul Antonești (astăzi cătun din Baniu)
Artanu
Baniu
Condeiești
Nucetu (Strâmba Mică)
Orzu
Paltinu
Valea Racilor

Suprafață
 - Total29,14 km²
Altitudine maximă600 m.d.m.
Altitudine minimă150 m.d.m.

Populație (1966)
 - Total2.125 locuitori
 - Densitate 72 loc./km²
 936 sunt bărbați, iar 1189 sunt femei.

Fus orarUTC+2
Cod poștal217318

Prezență online

Geografie[modificare | modificare sursă]

E cuprinsă între 20˚ 65’ longitudine estică și 44˚65’ latitudine nordică.

Este așezată pe direcția nord – sud și se întinde pe o lungime de 10 km dea lungul pârâului Jilțul, afluent al Jiului pe partea dreaptă.

Comuna Raci din raionul Strehaia se învecinează:

•        spre nord cu comuna Negomir din raionul Gorj;

•        la sud cu comuna Borăscu tot din raionul Strehaia;

•        la est cu comunele Urdari și Gârbov din raionul Filiași, de care e despărțită prin dealurile: dealul Urdarilor și dealul Strâmbei;

•        la vest cu comunele Bolboși și Drăgotești din raionul Strehaia, de care e despărțită prin dealurile: dealul Ohăbii și dealul Bolboșilor.

Comuna are o suprafață totală de 2914 ha și cuprinde satele:

1.     Artanu, care se compune din cătunele:

•         Ursoița, așezat pe șoseaua comunală începând de la hotarul dinspre nord;

•         Artanu, așezat în continuare, tot pe șoseaua comunală;

•         Valea Casei, așezat spre vest de șoseaua comunală, la 800 m

peste apa Jilțului;

•         Valea Artanului, așezat tot spre vest de șoseaua comunală,

peste apa Jilțului;

2.      Orzu, așezat o parte pe șoseaua comunală pe o lungime de 1 km, o

parte pe șoseaua spre comuna Urdari și o parte pe dealul dinspre vest de șoseaua comunală denumit Turuiaua;

3.      Paltinu, așezat pe dealul Paltinului, spre vest de șoseaua comunală, la 500 m de șosea pe o întindere de peste 1 km;

4.      Valea Racilor, așezat pe valea cu același nume, începând de la șoseaua comunală pe direcția vest – est;

5.      Condeești, așezat pe șoseaua comunală întinzându-se pe distanța de 1 km;

6.      Raci, cuprinde cătunele:

•        Raci, așezat dea lungul șoselei comunale, și

•        Brânzănești, Țogoiești și Bacâți, așezate peste apa Jilțului la 500 m spre apus, paralel cu șoseaua comunală;

7.      Nucetu (Strâmba Mică), așezat pe șoseaua comunală pe o lungime de

2,5 km până la pădurea statului;

8.      Baniu, așezat pe șoseaua comunală de la pădure până la hotarul cu comuna Livada (Borăscu) pe distanța de 4 km;

9.      Antonești, așezat pe dealul Antoneștilor pe direcția vest-est, la 500 m de șoseaua comunală, la hotarul cu comuna Livada (Borăscu).[2]

Relieful comunei.[modificare | modificare sursă]

Pe baza studierii hărților întocmite și publicate de Institutul de Geologie și Geografie al Academiei RSR, se constată că această comună este așezată în podișul Getic și face parte din districtul „Piemontului deluros”, caracterizat prin văi strâmte, cu unele povârnișuri repezi erodate de torenți.

Aceste dealuri au înălțimi ce variază între 150 - 200 m, ajungând la aproape 400 m în unele locuri 1).

De-a lungul comunei, atât spre est cât și spre vest, se află câte un șir de dealuri, toate cu direcția nord – sud:

•       Spre est se afla dealurile: Dușa, Dâmbu, Măiagul, Valea Grânelor, Lazu și Ciocârlia – denumite în general dealul Urdarilor și dealul Strâmbei;

•       Spre vest se găsesc dealurile: dealul Drăgoteștilor, dealul Bolboșilor și dealul Ohăbii cu următoarele denumiri pe versantul dinspre Raci: Comorâște, Turuiaua, Cotețul, Slabciu, Răchiți, Valea Stejarului, Piscul Calului, Săliștea, Valea Baniului și Bocea.

Aceste dealuri fac parte din dealurile de sinclinal, pe structură mono-sinclinală și cutată de tip Cândești.

De o parte și de alta a pârâului Jilțul se întinde lunca Jilțului. Această luncă are o lățime medie de 400 m. Cea mai mare lățime o are în dreptul satului Baniu unde ajunge la 600 m.[2]

Clima[modificare | modificare sursă]

Comuna Raci are o climă temperată, cu o nuanță mediteraneeană, cu ierni blânde și veri calde. Temperatura medie anuală este de 10˚C.

Temperatura aerului (˚C) în medii lunare:

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
2,9 0,5 4,7 10,4 15,8 19,4 21,5 20,4 16,5 10,7 4,8 0,0

Temperatura înregistrată în comuna Raci o putem împărți astfel:

a)    Perioada rece cu o temperatură medie sub 0˚C (este perioada de la

18 decembrie până la 8 februarie);

b)    Perioada fără îngheț cu o temperatură de peste 0˚C (de la 13 aprilie la 18 octombrie);

c)    Perioada de căldură cu o temperatură medie de 20˚C (de la 19 iunie la 31 august).

Cele mai ridicate temperaturi în anii 1966 și 1967 s-au înregistrat în lunile iulie și august, când temperatura s-a ridicat la 35,9˚C.

Vântul care se resimte mai puternic peste întinderea comunei este “vantul mare”. El bate din direcția vest-est dinspre dealul Bolboșilor și topește zăpada.

În timpul iernii se resimte crivățul dar datorită faptului că satul este așezat între dealuri, nu viscolește zăpada.

Mai bat și vânturi dinspre nord, sud și est, care aduc ploaie în orice anotimp.

Pe teritoriul comunei Raci cad precipitații atmosferice în tot timpul anului.

După datele climatografice, anual cad cca. 600 mm5).

Cea mai mare cantitate de apă din ploaie cade în lunile aprilie, mai și iunie, când sunt ploi torențiale care produc inundații.

Stratul de zăpadă atinge grosimea medie de 50-60 cm și uneori – cum a fost în anii 1954 și 1965 – chiar peste 1m.

În lunile iulie și august 1967 nu au căzut precipitații atmosferice decât într-o cantitate mică.

Uneori în lunile iunie și începutul lui iulie cade grindină

Primăvara și toamna, stratul de brumă care acoperă pământul este gros.[2]

Hidrografie[modificare | modificare sursă]

Dealurile comunei Raci sunt bogate în izvoare care alimentează pârâul Jilț.

Pârâul Jilț izvorăște din satul Bohorel, comuna Negomir, raionul Gorj: intră în comuna Raci în cătunul Ursoița din satul Artanu și curge în direcția N-S, aproape paralel cu șoseaua comunală; iese din comună în partea de sud, mai curge pe teritoriul comunei Livada (Borăscu) 2 km și apoi se unește cu Jilțul Mare care vine de pe valea Bolboșilor și se varsă în Jiu.

Pe teritoriul comunei Raci, Jilțul primește în partea dreaptă pârâiașul Valea Artanului, care în timpul verii seacă.

Tot pe partea dreaptă primește pârâul Matca Paltinului care curge în direcția V-E, între dealul pe care este așezat satul Paltinu și dealul împădurit Slabciu. Acest pârâiaș își are izvorul în Obârșia Paltinului și este alimentat de multe izvoare puternice, amenajate pentru alimentarea satului cu apă.

Tot pe partea dreaptă, Jilțul mai primește apă de la un pârâu ce este alimentat de la izvoarele din Valea Bacâților.

Pe partea stângă primește apă de la izvoarele „de la moară” la Artanu și pârâul Matca Dâmbului. Primește apoi pârâiașul „Matca Văii Racilor”, care curge prin mijlocul satului cu același nume și se varsă în Jilț la 200 m spre vest de șosea. În continuare, alte izvoare captate în fântâni se varsă în Jilț pe partea stângă astfel: Fântâna Condeștilor, Țuțurul Condeștilor, Fântâna Dascălului, Fântâna Mare din satul Strâmba Mică (Nucetu), ș. a.

Ieșind din comuna Raci, Jilțul curge pe teritoriul comunei Livada (Borăscu) încă 4 km în direcția vest-est și apoi se unește cu Jilțul Mare care vine dinspre Valea Bolboșilor.

Nivelul obișnuit al apelor Jilțului este de 80 cm iar albia are o lățime medie de 4 m și o adâncime de 2 m.

Pârâul Jilțul are fundul nisipos, malurile argiloase și îmbrăcate pe alocuri cu tufișuri de sălcii.

Când se topește zăpada, când sunt ploi abundente, în special în lunile mai și iunie, vin torenți de pe dealuri, pâraiele se umflă și Jilțul se revarsă peste maluri aducând pagube sătenilor, inundând pe cca. 50-60 m mai mult pe partea stângă. În aceste perioade nivelul apei trece de 3 m. Astfel de inundații au avut loc de multe ori, iar în anul 1957 inundațiile au făcut victime omenești.

Apa Jilțului îngheață la suprafață în timpul iernii.

Legătura între sate peste apa Jilțului se face pe următoarele poduri:

•        podul ce leagă cătunul Artanu de cătunul Valea Artanului;

•        podul de la Orzu peste care trece șoseaua comunală principală;

•        podul peste care trece șoseaua spre Urdari;

•        podul Radului;

•        podul peste care trece drumul care leagă satul Paltinu de comuna Raci;

•        podul peste care trece Drumul Bacâților;

•        podul Bibăniței peste care trece șoseaua spre Bolboși și pe care se face legătura între satul Raci și șoseaua principală.

Trecerea peste Jilț se mai poate face și pe punți peste care se trece numai cu piciorul iar în unele locuri, se mai poate trece și prin vad.[2]

Solurile[modificare | modificare sursă]

Zonele de sol care caracterizează solul comunei Raci sunt:

•        sol brun de pădure și sol brun de pădure podzolit;

•        soluri formate din depoziție sedimentară afânată, argilă lutoasă și luto-nisipoase;

•        soluri cu eroziune foarte puternică și excesivă, ogașe și ravene cu alunecări frecvente.

Din memoriul agrichimic asupra probelor de laborator luate de pe tarlalele comunei Raci reies următoarele situații:

•        Calculându-se media pe tarla a reacției solului, a reieșit că toate tarlalele au reacție slab acidă;

•        În ce privește condițiile naturale de nutriție a plantelor pe solurile comunei, s-a stabilit că starea de aprovizionare a solului cu azot este în general slabă;

•        Toate tarlalele sunt insuficient aprovizionate cu fosfor asimilat;

•        Calculându-se media pe tarla a gradului de aprovizionare cu potasiu mobil, apar mediu aprovizionate tarlalele 1 și 2 iar restul tarlalelor sunt insuficient aprovizionate.[2]

Vegetația și fauna[modificare | modificare sursă]

În trecut, atât dealurile care aparțin azi comunei Raci cât și valea și lunca Jilțului erau acoperite cu păduri seculare de stejar și fag.

Se mai văd și azi asemenea copaci prin pădurile ce acopăr dealul Urdarilor, dealul Strâmbei și valea Baniului.

Unii dintre acești stejari care au peste 400 ani sunt declarați monumente ale naturii, cum sunt:

-         stejarul din colțul pădurii statului de la Baniu, pe partea de est a șoselei;

-         stejarul din satul Baniu, peste drum de școala Baniu;

-         mulți stejari de pe valea Baniului și valea Stejarului.

Tot pe valea Stejarului se află butura unui stejar, care s-a pietrificat și care dovedește că acest copac avusese peste 1 m diametru.

Cărbunii de pământ – lignitul – care se găsesc în straturi numeroase pe teritoriul comunei, sunt mărturie că și în trecutul îndepărtat erau păduri pe aceste locuri.

Pădurile care acopăr azi o parte din dealurile comunei se întind pe o suprafață de 722,36 ha.

Printre esențele de arbori care formează aceste păduri sunt: stejarul, frasinul, cerul, fagul, teiul, plopul.

Se găsesc păduri de salcâmi la marginea satului Nucetu (Strâmba Mică) spre est, spre est de satul Baniu și izolat printre locurile de muncă de pe dealuri.

Pe lunca Jilțului sunt zăvoaie de sălcii și plopi.

Pe dealul Paltinului cresc din abundență: cornul, alunul, măceșul.

Pe dealuri, pe marginea drumurilor de tarla, cresc rugi de mure.

Pe dealuri, ca și pe valea Jilțului sunt fânețe bogate ce se întind pe o

suprafață de 49,11 ha.

Prin poieni și păduri cresc fragi iar prin tufărișuri și poiene se găsesc măceșe și mure.

Printre arborii din pădure, pe dealuri, izolați cât și prin grădini, crește foarte bine dudul.

Începând din anul 1965, s-au plantat mulți duzi pe marginea șoselei comunale.

Atât pe dealuri, cât și prin păduri și pe luncă, cresc ca vegetație naturală o

mulțime de plante medicinale: pojarnița (sunătoarea), romanița (mușețelul), coada șoricelului, izma (menta), nalba, patlagina, socul, umbrișorul, rostopasca, etc.

Dezvoltarea animalelor ca și a plantelor, reflectă legile evoluției mediului geografic impuse de ritmicitatea climatică.

În general, mamiferele cuaternare au avut o largă răspândire pe teritoriul României. Dintre formele criofile cităm Mammuthus primigenius, întâlnit atât la interiorul cât și la exteriorul Carpaților.

Se poate dovedi că asemenea animale au trăit și pe teritoriul comunei Raci, cu fotografiile prezentate mai jos:

1.        Un fragment de femur în grosime de cca. 15 cm, găsit pe dealul

Fânului în 1943 de Alex. Cauc;

2.        Un fragment de coastă de cca. 3-4 cm grosime, găsit de C-tin

Geamănu în Dâmbu, în 1967;

3.        Măsea în greutate de cca. 2 kg, găsită pe valea Stejarului în 1931 de C-tin Alexianu (vezi foto mai jos).

După mărturiile unor săteni, se vede că aceste animale au trăit în număr mare pe aceste locuri, căci ei au văzut resturi de oseminte în diferite puncte, astfel:

•        Constantin Geamănu a găsit o rotulă în râpa din Valea Racilor în anul 1965;

•        Gridaru Ion din satul Artanu a văzut oase groase în Dușa;

•        Nicolae Țogoe a găsit o măsea mare în satul Baniu în anul 1966 când a săpat o fântână.

În prezent, fauna acestei comune este foarte bogată:

Dintre mamifere, aici trăiesc:căprioare, mistreți, lupi, vulpi, jderi, bursuci, dihori,iepuri, șobolani, șoareci, arici;

Dintre păsări, putem enumera: porumbelul sălbatic, graurul, mierla, uliul, bufnița, cioara, coțofana, dumbrăveanca, privighetoarea, ciocârlia, pupăza, cucul, turtureaua, barza, vrabia, rândunica.

În apa Jilțului trăiesc: pești (mreana, nisiparnița, zvârluga, cleanul, soreața), raci, broaște, scoici.[2]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Primii locuitori de pe teritoriul comunei[modificare | modificare sursă]

Valea Jilțului, bogată în ape, cu o luncă fertilă, flancată de dealuri cândva acoperite cu păduri pline de vânat, a fost favorabilă dezvoltării unor așezări omenești încă din perioada de sfârșit a neoliticului.[2]

Astfel, în punctul „Dâmbul”, deasupra Văii Racilor, locuitorul Borugă Teodor a descoperit un topor de aramă cu brațele „în cruce”, care datează din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului (cca 1900 – 1750 î.Hr.). Tot din această vreme datează și o râșniță de mână care a fost descoperită pe raza comunei Raci și care aparține probabil culturii Coțofeni.[2]

În anul 1966, într-o carieră de piatră pe dealul Antoneștilor, în punctul „Scoicărie”, situat la est de centrul comunei Raci, a fost descoperit un ciocan lucrat în granit, cu tăișul lat, fiind prevăzut cu un șănțuleț pentru fixarea cozii de lemn (16x10 cm). Asemenea ciocane, frecvente în Oltenia, au fost folosite pentru sfărâmarea minereurilor și pentru extragerea sării și ele datează din perioada de început a epocii bronzului.[2]

În același loc a fost descoperit un topor din piatră șlefuită (10,5x4 cm) cu gaură de înmănușare transversală (diam. 2 cm), cu 2 tăișuri paralele. Acest tip de topor datează, de asemenea, din perioada de început a epocii bronzului.[2]

În punctul „Paltinul”, în cursul lunii iunie 1967, au fost descoperite întâmplător de către locuitorul Const. V. Geamănu mai multe fragmente de ceramică atipică, în totalitatea lor lucrate cu mâna. În majoritatea ei, ceramica este lucrată din pastă grosolană folosindu-se ca degresant nisipul cu bobul mare. Culoarea straturilor superficiale este cărămizie ori roșie- cărămizie în exterior și neagră în interior. În spărtură, ceramica are culoare neagră ori cărămiziu-deschis. Câteva fragmente sunt ornamentate cu brâu alveolar cu „apucători” ori proeminențe mici în formă conică. Această ceramică aparține primei epoci a fierului.[2]

În vatra satului Raci a fost descoperit un fragment atipic de ceramică lucrată cu mâna, groasă în spărtură de 2 cm, de culoare cărămiziu-deschis pe stratul superficial din exterior și cărămiziu-închis pe cel din interior. În spărtură, ceramica are culoare vânătă. Pasta este bine frământată folosindu-se ca degresant nisipul fin. Ca ornamentație este folosită o proeminență în relief care traversează vertical fragmentul, o linie slab sinuoasă formată din puncte incizate și proeminențe înconjurate de un cerc cu puncte incizate, în interiorul căruia, pe proeminență, a fost executată prin imprimare, o rozetă.[2]

Decorația cu șirul de rozete, de tipul descris, se întâlnește pe vasele lucrate la roată ce aparțin culturii „Latène” geto-dacice, căreia îi aparține și fragmentul în discuție.[2]

Concluzia firească este că pe raza comunei Raci, începând de la sfârșitul neoliticului și până în preziua formării statului dac, au existat așezări omenești, fapt dovedit de resturile de cultură materială descoperite pe raza comunei. Deși după această dată, până în veacul al XV-lea, de când datează un vârf de săgeată lucrat în fier, de tipul cu lamă plată cu 2 aripioare și cu tub de înmănușare (lung. 6 cm), descoperit la 24 iunie 1966 de locuitorul Al. Cauc, în punctul Măiag, nu mai avem, în actualul stadiu al cercetărilor, dovezi de locuire pe teritoriul comunei, credem că viața nu s-a întrerupt și numai lipsa de descoperiri și cercetări arheologice, ne pune în imposibilitatea de a urmări dezvoltarea vieții comunităților umane de pe raza comunei Raci, în vremurile ce urmează epocii fierului.[2]

Alexandru Ștefulescu scrie în lucrarea „GORJUL ISTORIC ȘI PITORESC”: „Dacii, locuitori ai Gorjului înainte de romani, au trebuit să fie învinși cu arma în mână și desființați ca stat pentru ca să cedeze pământul lor ce-l stăpâneau de abia 4 secole. Cei care nu s-au supus dominații romane s-au retras în munți, prin păduri, unde îi vedem și azi în strănepoții lor. ... portul este o mărturie”.[2]

Nicolae Iorga arată în „STUDII ȘI DOCUMENTE III-XXIX”: „[...] la 1247, Liton Vodă stăpânea ambele laturi ale Jiului. De la izvorul său din regiunea Hațeg, prin Gorj, până la revărsatul în Dunăre, întregul curs al acestuia, caracterizând până mai târziu „Cuibul Basarabilor” ”.[2]

Și Ion Filitti în articolul „Banii și caimacanii Craiovei” din „Arhivele Olteniei” nr. 1, face o analiză a vechimii și originii Basarabilor: „Origina Basarabilor, aceeași cronica (cronica lui Radu Popescu – n.n.) o trage din Romani, care au descălecat la Turnul Severin, s-au întins peste toată Oltenia și au ales dintr-înșii boieri care au fost de neam mare și puseră banoveți un neam ce se zice Basarabii să le fie cap”.[2]

În aceste locuri, primele așezări omenești au fost răzlețe, prin păduri și pe dealuri.[2]

În pădurile din apropierea comunei Raci există locuri care poartă denumiri ce sunt legate de așezări omenești ca: ”Ograda lui Băiuț” spre vest de centrul comunei, ”Bordeiul lui Bobocică” în valea Baniului, ”Conacul lui Alecu”, ”Via Pităresei” și ”Via Mărinichii” spre nord-est de centrul comunei, ”Valea Cârsteștilor” spre vest, ”Pivnița lui Petrică” spre est, ”Ogrăzi”, ”La meri”, etc., care însă sunt târzii, probabil din perioada orânduirii feudale.[2]

Existența unor așezări omenești, în veacul al XV-lea, pe raza actualei comune Raci, dovedită de descoperirea vârfului de săgeată sus-amintit, este atestată documentar la 1467 și 1472, când sunt menționați locuitori din aceste părți în lapidara expresie „toți de la Jilț”.[2]

La 1498, Radu cel Mare întărește unor boieri, printre care Ion și Dan, stăpânirea asupra satelor cuprinse de la „... Trestioara și de la Brădet și Gura Jilțului ... toate, pentru că le este dreaptă și veche ocină ...”.[2]

Perioada Războaielor Mondiale[modificare | modificare sursă]

În timpul războiului pentru desăvârșirea unității naționale, satul Raci a fost martorul unor lupte care s-au dat pe dealul dinspre Bolboși între armata română și cea austro-germană. La lupta angajată aici a participat regimentul colonelului Tăut în componența căruia intrau și soldați răceni. Deși încercuiți, românii au dat dovadă de abnegație și mult curaj, după cum recunosc în memoriile lor câțiva ofițeri germani. Ei au reușit să rupă încercuirea.

Iată o informație în legătură cu acest episod a unui ofițer german: „Veni știrea că inamicul, ajutat de ceată trecuse pe un drum nearătat pe hartă, respingând linia noastră închisă ... o bună parte din cară fură găsite arse, mulți oameni și cai răniți, morți și alții dispăruți” .

Câțiva ostași care scăpaseră din încercuirea din noiembrie 1916 de la Jiu, conduși de locotenent de rezervă Victor Popescu, trecând prin Raci, vor încerca să organizeze un detașament de partizani pentru a lupta împotriva cotropitorilor. Acesta va încerca să arunce în aer comandamentul german instalat în una din casele comunei dar intenția îi va fi divulgată (printre alții și de către primarul Petrache Popescu), fiind nevoit să se retragă cu oamenii săi, retragere după care mulți săteni din Raci vor fi schingiuiți pentru a arăta locul unde se ascunsese detașamentul lt. Victor Popescu. Din solidaritate și ură, țăranii răceni nu vor mărturisi nimic.

În vederea organizării detașamentului de partizani, lt. Popescu a lansat un apel către țărani prin care arăta: ”Trăim timpuri grele și vom trăi și mai rău dacă nu ne vom uni. Și dacă ne vom pârâ unii pe alții germanilor, va fi rău. Arătați fiecare din voi că mai aveți sânge românesc în vinele voastre. Puneți mâna pe topor, coasă, sapă și pari. Decât prizonieri schingiuiți și cu familiile batjocorite de dușmani, mai bine în codru cu arma în mână, făcându-ne datoria pentru țară ca strămoșii noștri sau să murim. Iar voi, soldați pe care norocul v-a despărțit de frații voștri, nu vă predați inamicului căci rău va fi de voi. Nu vă îndoiți de vitejia armatelor noastre”.

Cu tot eroismul soldaților și al celor care s-au înrolat în detașamentul lui Victor Popescu, mersul evenimentelor n-a putut fi oprit.

În timpul ocupației germane în comuna Raci se afla un comandament care strângea cereale, lapte, lână, etc. pe care le transporta la Cărbunești pentru întreținerea trupelor de ocupație din această zonă. Barany, șeful comandamentului din comuna Raci în timpul ocupației germane, obliga populația să predea aceste produse comandamentului și totodată să le transporte cu carele la stația din Cărbunești.

În perioada celui de-al II-lea război mondial, populația a avut mult de suferit. Femeile au muncit forțat în locul bărbaților care luptau pe frontul de răsărit.

După întoarcerea armelor  împotriva hitleriștilor, populația din Raci a sprijinit acțiunea de urmărire a acestora, ajutând la transportul munițiilor de la Urdari până în Banat, cu un număr de 124 care cu boi.[2]

După 1944[modificare | modificare sursă]

În vederea înfăptuirii reformei agrare din anul 1945, în comuna Raci s-a format un comitet sătesc de împroprietărire din care au făcut parte: Constantin I. Răducanu, Ion Saregă, Constantin Vitcu, Grigore Gh. Brânzan și Constantin Țandără din comuna Raci, sprijiniți de un delegat al muncitorilor numit Purec Dumitru. Cu această ocazie au fost expropiate moșiile următorilor proprietari: Schintee, Pârvulescu și Iulia Mihăilescu. Au fost împroprietărite un număr de 250 familii de țărani care au primit 620 ha pământ, revenind fiecărei familii în medie 2,5 ha.

În anul 1955 sătenii comunei au înfăptuit o întovărășire agricolă însă datorită faptului că solul este puțin fertil și impropriu lucrării cu mașini agricole, nu s-a putut înjgheba o cooperativă agricolă de producție.[2]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Căminul cultural, ca formă de activitate cultural-educativă de masă, nu și-a îndeplinit misiunea în trecut. La Raci exista formal căminul cultural „Dumitru Plopșoreanu” dar în cadrul acestei instituții nu s-au desfășurat nici un fel de activitate.

În comuna Raci a luat ființă în anul 1948 căminul cultural „Lumina poporului”. La început a funcționat în localul școlii de centru unde s-au prezentat programe artistice, s-au ținut conferințe, s-au distribuit cărți din fondul primit în cadrul căminului, etc.

În prezent, în comună funcționează, în satul Raci, căminul cultural care-și desfășoară munca fiind condus de un director de cămin, având un local propriu construit în anul 1958 din fondurile contribuției voluntare a sătenilor (vezi foto mai jos).

În cadrul echipelor artistice mulți tineri din sat sunt antrenați și desfășoară cu entuziasm o activitate de artiști amatori. Există pe lângă căminul din comuna Raci o echipă de teatru, o brigadă artistică de agitație, o echipă de dansuri, recitatori, soliști de muzică populară și ușoară, instrumentiști, etc. Duminica se țin conferințe, jurnale vorbite iar începând din anul 1961 funcționează și un cinematograf sătesc unde se prezintă câte 1-2 filme săptămânal.

În satele Baniu și Artanu funcționează de asemenea câte un cămin cultural.

În cadrul comunei Raci există și o bibliotecă sătească dotată cu 5400 volume și care înregistrează 576 cititori anual.[2]

Religie[modificare | modificare sursă]

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din satul Artanu[modificare | modificare sursă]

Biserica Sfântul „Ioan Botezătorul” din Artanu face parte din categoria bisericilor vechi de lemn, ctitorul ei fiind boierul Ioniță Urdăreanu, în secolul al XVIII-lea. Primul preot atestat în documentele de stare civilă a fost popa Dumitru Preda, care, în anul 1832, boteza patru copii. Același preot, în anul 1837, săvârșește Sfânta Taină a Cununiei la patru cupluri, iar în anii 1844 și 1852 botează șase, respectiv cinci copii. Începând cu anul 1859, serviciul divin la biserica din Artanu este făcut de preotul Mihai Păunescu, care va sluji câteva decenii la sfântul lăcaș.

Asemenea celorlalte așezăminte, biserica din Artanu se va confrunta de-a lungul secolului al XIX-lea cu mari greutăți. Susținerea lăcașului de cult din contribuțiile enoriașilor s-a dovedit greoaie, pentru că satul Artanu avea puține familii. Salariile personalului bisericii, în anul 1873 (un preot și doi cantori), era de 180 de lei. Satul Artanu avea atunci 70 de familii După cum s-a arătat anterior, biserica dispunea de nouă pogoane de pământ, folosit pentru întreținerea personalului și pentru susținerea cheltuielilor cultului. Așa cum reiese dintr-o statistică pe anul 1883, dintre cei trei slujitori ai cultului, doi primiseră sumele prevăzute în buget. Spre sfârșitul secolului, biserica mai avea în posesie doar trei pogane de pământ 100. La inceputul secolului al XX-lea, biserica din Artanu era singura din localitate unde serviciile divine se puteau desfășura. După cum mărturisea preotul paroh Dumitru Muraret, care servea la cele trei biserici (Raci, Baniu și Artanu), cea din Artanu nu mai avea deloc pământ¹, În anul când preotul Toma Bălan preia inventarul bisericilor din parohia Raci (1912), biserica Sfantul „Ioan Botezătorul” avea inventarul cel mai bogat, datorită faptului că era singurul locaș care, după anul 1880, nu căzuse total în ruină. Biserica dispunea de toate cărțile de ritual, care erau noi. Biserica și cimitirul erau parțial îngrădite, din acest motiv starea acesteia era considerată mediocră.[7]

Absolvent al Liceului „Carol I” din Târgu-Jiu și al Facultății de Teologie din București, preotul Gheorghe Răceanu (hirotonisit preot la 30 octombrie 1916), își va începe activitate misionară și obștească în satul Artanu în anul 1922. Participă la construirea școlii Raci și reface biserica „Sfântul Ioan Botezătorul", care era închisă din anul 1927103, Pentru refacerea bisericii din Artanu, enoriașii au donat 40000 de lei, iar Prefectura a contribuit cu 10 000 de lei, Văzând starea complectă de ruină, enoriașii Ion Mihai Schinteie, Victor Urdăreanu, Dumitru C. losu, Vasile D. Geamănu, Constantin T. losu, Petre D. Marcu, Constantin 1. Gagiu, lon M. Corici, Ion Cojocaru, Ilie C. losu, Teodor Ghe. Cauc, Procopie C. Brinzan, lon Spătaru, Ion St. Blidaru, Constantin D. Mărgineanu și preotul Gheorghe Râceanu s-au întrunit, în anul 1934, in localul primăriei din Artanu și au ales comitetul conducător al lucrărilor de reparație a bisericii. Comitetul a fost format din Ion M. Schinteie președinte de onoare, Victor Urdăreanu vicepreședinte, Răceanu A. Gheorghe - președinte activ 13, Fiind încadrată din 1934 în categoria monumentelor istorice, devizul lucrării de reparație a picturii a fost făcut de Comisia Monumentelor Istorice. Pentru repictarea bisericii, comitetul de conducere a lucrărilor a făcut o ofertă pictorului Gheorghe Băleanu din Miculești, căruia i s-a dat un avans de 8000 de lei 106 Acesta a scris și pisania bisericii. La lucrările de renovare au participat meșterii Petre Marcu, Constantin D. Geamănu, Vasile Nicolovici și Constantin D. Alexandrescu. Pentru că în ianuarie 1940, școala din Raci a fost închisă, din lipsă de personal didactic, învățătorii fiind concentrați, Protoieria Târgu-Jiu, in februarie 1940, va cere preotului Gheorghe Răceanu să asigure continuarea actului didactic 7, ceea ce se va și întâmpla. La 4 august 1943, este numit preot, la biserica din Artanu, Constantin Gh. Răceanu, fiul preotului Gheorghe Răceanu. Absolvent al Facultății de Teologie din București, Constantin Gh. Răceanu a fost hirotonit ca preot la 14 noiembrie 1943. Odată cu numirea sa ca preot, s-a înființat parohia Artanu, care avea 419 suflete. Consiliul parohial al bisericii a fost alcătuit din Constantin Gagiu, Ion M. Corici, Gheorghe Gaman, Samoilă Cirstoiu, lon Mărgineanu, Gheorghe Tănase, Ilie Cruceru, Constantin Speriosu, Dumitru C. losu și Petre V. Urdăreanu. Epitropii bisericii au fost Gheorghe C. losu, Teodor Cauc și Ion Blidaru 108 Preotul Constantin Ráceanu va finaliza în anul 1946 lucrările de restaurare a bisericii. În anul 1968, s-au făcut demersurile necesare înlocuirii șiței de pe acoperiș, lucrarea executându-se în anul 1972 cu echipa de dulgheri de la C.A.P. Negomirul. Lucrările au fost conduse de cei doi preoți, Gheorghe Răceanu și Constantin Gh. Răceanu. O contribuție importantă la finalizarea acoperișului au avut enoriașii Constantin Gh. Brînzan, Gheorghe I. Iosu, lon I. Iosu, Constantin Ruxoiu.

După 1990, primăria comunei Negomir a acordat o atenție sporită bisericii din Artanu. În anul 2003 lăcașul a fost împrejmuit cu gard de piatră. S-au înlocuit ferestrele (2014), șindrila de pe acoperișul bisericii și de pe clopotniță (1996) și s-a montat un sistem de încălzire (2014).[7]

Descrierea bisericii „Sfântul loan Botezătorul”[modificare | modificare sursă]

Biserica este construită din lemn, în formă de navă, fără turlă. Este acoperită cu șindrilă. În curtea bisericii, se găsește cimitirul și clopotnița. Tinda bisericii este simplă, prispa legându-se de acoperiș prin șase stâlpi sculptați. Biserica este pictată în interior și la intrare. Pictura este în ulei, în stil bizantin.

În tindă, pe boltă, este pictat Isus Hristos Emanuel, iar pe pereți. Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sfântul Ioan Botezătorul. Deasupra ușii de intrare, se găsește următoarea pisanie (scrisă cu litere mari): „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică întru care se cinstește și se prăznuiește Sf. Prooroc Ioan Botezătorul s-a zidit din temelie în secolul al 18-lea de coconul Ioniță Urdăreanu M. 1768, iar în anii 1934-1946 s-a restaurat radical prin osteneala și cu toată cheltuiala obștei locuitorilor din comuna Artanu și s-a sfințit în ziua de 15 luna septembrie anul 1946, fiind protoereu al Protoerici Gorj P. C. Pr. Econom Const. Popescu-Pațica, iar preot paroh C. S. Const. Gh. Răceanu”. Pisania menționează pictorul restaurator, zugravul Gheorghe Băleanu.

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”

În pronaos: pe boltă este pictată Sfânta Treime, iar pe pereți sunt pictați Sfânta Paraschiva, Sfânta Ecaterina, Sfânta Varvara și Sfânta Filofteia. Pe peretele despărțitor, dintre naos și pronaos, se găsesc icoanele Mântuitorului, ale Sfântei Fecioare, ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. În naos: pe boltă este pictat Mântuitorul și cei patru Evangheliști.[7]

Pe catapeteasmă sunt pictate scenele: Răstignirea Domnului, Sfințit Apostoli, scene din viața Mântuitorului și Cina cea de Taină.

Icoanele împărătești sunt: Mântuitorul, Sfânta Fecioară, Sfântul loan Botezătorul și Sfântul lerarh Nicolae, Pantocratorul lisus și cei patru Evangheliști. Pe pereți sunt pictați: Sfântul Nestor, Sfântul Haralambie, Sfântul Tifon, Sfântul Dimitrie și Sfânta Cărămidă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfânta Mahramă, Sfântul Mucenic Victor, Sfântul Pantelimon, Sfântul Teodor Tiron, Sfinții Proroci Samuil, Ilie și Elisei și Sfinții Împărați Constantin și Elena, în engolpion.

Pictura din altar: pe catapeteasmă este pictată jertfa lui Avram. Pe boltă, este pictată Sfânta Fecioară Maria și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ar pe pereți sunt Sfinții lerarhi Vasile cel Mare, Grigore Dialogul și loan Gura de Aur. Pictura este înnegrită datorită fumului de la lumânări în biserică, se găsesc puține cărți vechi de cult, unele într-o stare accentuată de degradare. Pe acestea, în secolul al XX-lea, preoții și cantorii au făcut câteva însemnări.[7]

Biserica Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, din satul Raci[modificare | modificare sursă]
Biserica Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, din satul Raci
Informații generale
ConfesiuneBiserica Creștin Ortodoxă
HramSfinții Arhangheli (Voievozi) Mihail și Gavriil
Jurisdicție religioasăArhiepiscopia Craiovei
Mitropolia Olteniei
Tipbiserică
ȚaraRomânia
Localitatesatul Condeiești, Comuna Negomir
JudețGorj
Coordonate44°45'33"N 23°15'39"E
Date despre construcție
Stil arhitectonicBizantin
Pictorloan Lupea
Turle1
Istoric
Data începerii1893
Data finalizării1912
Perioadă construcție1893-1912
Localizare

Actuala biserică s-a ridicat între anii 1893 și 1912. Constatând starea de religiozitate a sătenilor, având în vedere ruinarea vechii biserici din lemn, preotul Mihai Păunescu, epitropii bisericii, Maria Popescu și Răducan Scurtu, alături de primarul localității, Vasile C. Răceanu, vor lansa comunității, în anul 1893, un mare proiect construirea unei biserici de zid în satul Raci. Comitetul de conducere a lucrării a fost format din Vasile C. Răceanu, primar, Constantin Alexianu, Panaiche Alexie, Dumitru P. Vasile. În anul 1894, lucrările abia au început cu plata pentru facerea cărămizii. Dintr-o informare a comitetului de realizare a lucrării, aflăm că, în anul 1894, erau restanțe la plata muncitorilor care făceau cărămida (400 de lei), membrii comitetului suportând din banii lor achitarea sumei. Protopopul Ștefan Nicolaescu era foarte îngrijorat de derularea lucrării, în 26 iulie 1895, solicitând lămuriri primarului comunei: dacă locuitorii din Raci s-au pregătit de tot materialul pentru construirea noii biserici", dacă respectă angajamentul făcut către Episcopia Râmnicului. Lucrările au durat aproape două decenii. Piatra fost adusă cu carele care aveau roțile fără șine, însoțite de o echipă de meseriași rudari din Ursoaia, care, atunci, când ceda vreo roată, o înlocuiau și caravana își continua drumul. Cioplirea pietrei a fost făcută de meșteri italieni (în mentalul colectiv se vorbește de un anume Dominic, care ar fi lucrat la fasonarea pietrei), iar construcția fost ridicată de meșteri din Serbia. Unul dintre meșterii care au lucrat la biserică, Serafim, se va stabili în localitate. Cărămida a fost făcută în 12 cuptoare, fiecare a câte 10 000 de cărămizi. Pentru arderea ei, s-a folosit numai lemn uscat de ceroi. Când a început zidirea, primarul localității a apelat și la primarii comunelor vecine, pentru a solicita brațe de muncă. Cărămida a fost transportată manual de câteva sute de oameni care au fost așezați în șir indian, pe o distanță de 1 km, de la podul Bibăniței, unde s-a făcut și s-a ars întreaga cărămidă. Pictura a fost realizată de un pictor ardelean, loan Lupea. După 19 ani, biserica a fost sfințită la 20 mai 1912, de către Episcopul Ghenadie Georgescu, preot paroh fiind Toma Bălan, care s-a ocupat de împodobirea ei.[7]

Până în anul 1912, a existat o altă biserică cu același nume, construită din lemn. Biserica veche nu avea pisanie, în anul 1883, se știa că ,,e făcută din vechime", trecând de 300 de ani. Nu cunoaștem preoții care au slujit la biserică până în anul 1832. Primul preot atestat documentar, în actele de stare civilă, apare sub numele de popa Vasile Tudorescu. Acesta oficia în anul 1832 nouă căsătorii, iar în anul 1837 boteza opt copii (patru băieți și patru fete). În anul 1840, oficierea cultului divin era făcută de popa Nicolae și popa Vasile. Unul dintre preoții cu activitate îndelungată a fost Gheorghe N. Popescu, care va sluji la biserică peste 40 de ani. Acesta s- a hirotonit preot la biserica din Raci, în 10 septembrie 1850. După cum arată registrele de stare civilă, serviciul divin era săvârșit și de un al doilea preot, Gheorghe Alexie, care, în 1864, boteza 37 de copii. Biserica nu dispunea de pământ, fiind întreținută de enoriași. În anul 1873, conform documentelor de arhivă, în parohia Raci, erau 165 de enoriași, în 10 ani numărul lor ajungând la 20285. Pentru armata română ce lupta pentru independența de stat a României, preotul Gheorghe Popescu, cu enoriașii săi, a dat un berbec, ca ofrandă. În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, biserica și slujitorii ei se confruntau cu mari probleme, în bugetul comunei fiind alocate sume mici pentru întreținerea bisericii. Astfel, cântăreții bisericii, Ion N. Popescu și Gheorghe Deatcu, erau plătiți, în anul 1876, cu 30 lei lunar fiecare 7. În anul 1885, cântărețul bisericii era Panaiche Alexie, iar paraclisier Gheorghe I. Deatcu, care erau plătiți cu 10 lei/lună. Salariul preotului Gheorghe Nicolae Popescu era de 20 de lei. Lipsa fondurilor a făcut ca biserica să se confrunte cu mari greutăți. În anul 1894, acoperișul bisericii „Sfinții Voievozi" din Raci era, „în stare de ruină. Singura avere a bisericii o constituiau cărțile valoroase de cult: două Evanghelii tipărite în anul 1844, două Liturghiere, unul din 1831, două Octoihe (unul din 1830, al doilea din 1854), 12 Minee din 1862, un Apostol din 1889, două Psaltiri, una din 1848, o Cazanie din 1858, două Tedeumuri din 1879, o Panahidă din 1856.[7]

După încheierea activității preotului Gheorghe N. Popescu și până la venirea preotului Toma Bălan, la biserica Sfinții Voievozi" au slujit preoții Alexandru Popescu, lon Berculescu și Dumitru Muraret, La 3 mai 1901, preotul lon Berculescu și cantorii Gheorghe Deatcu și Panaiche Alexie se arătau mâhniți de faptul că banii din bugetul local nu s-au dat din anul 1896, locuitorii cu greu putând întreține biserica și pe slujitorii ei.

În anul 1910, la biserica Sfinții Voievozi", slujea preotul paroh Dumitru Muraret, ajutat de cantorii Panaiche Alexie și Grigore Brinzan, absolvent al școlii de cântăreți din Târgu-Jiu. Epitropii bisericii erau Ion V. Urdăreanu și Dumitru M. Togoe. Biserica cea nouă era în stadiul de zugrăvire. În anul următor, este numit preot paroh Toma Bălan. La sosirea sa, biserica era în stadiul de finalizare a picturii, preotul ocupându-se de împodobirea și sfințirea lăcașului.[7]

La 15 februarie 1912, a avut loc instalarea oficială a preotului Toma Bălan, în prezența epitropilor Ion Urdăreanu, Dumitru Țogoe și Constantin Alexianu, a preotului predator Dumitru Murareț și a primarului Constantin Răceanu. După cum ne precizează procesul-verbal, încheiat între cei doi preoți, în prezența protoiereului județului, biserica nouă era pictată, cea veche era închisă serviciului divin, găsindu-se într-o stare de plâns". Lipsită de orice împrejmuire, înghesuită în 13 m², cu acoperișul distrus, ploaia distrugând ce a mai fost bun acolo", biserica veche, după câteva sute de ani de existență, devenise improprie serviciului divin. încetându-și existența. Biserica nouă a beneficiat în primii ani de la sfințire de donațiile unor enoriași plini de pioșenie. La 28 februarie 1914, preotul Toma Bălan înainta o adresă protoieriei Târgu-Jiu, prin care propunea să se aducă mulțumiri în revista Biserica Ortodoxă lui Ion Costescu din Gîrbov, care a donat sfântului locaș un rând nou de veșminte în valoare de 200 de lei și domnilor Grigore 1. Popescu și lon C. Lupu care, așișderea, au dăruit aceleiași biserici un rând de vase sfinte complet aurite și aceasta ca pildă și îndemn de piozitate în timpul ocupației Puterilor Centrale (1916-1918), biserica a avut de suferit, luându-i-se mai multe obiecte și fiind devastată biblioteca. Preotul și cantorul bisericii, ajutați de săteni, au reușit să ascundă noaptea clopotele bisericilor.[7]

După transferul preotului Toma Bălan, în 1922, își începe activitatea preotul Răceanu Gheorghe, care funcționează până în anul 1946, când se mută la biserica din Artanu. Acestuia i-a urmat preotul paroh Constantin Gh. Răceanu, care a avut o lungă și rodnică activitate. Din contribuția enoriașilor și din donațiile primite de la Ministerul Cultelor și Mitropolia Olteniei, preotul Constantin Răceanu a făcut, in anul 1964, reparații la acoperiș. Lucrări mai ample de restaurație au fost făcute în anul 1985 (intervenții la soclu, tencuială, tâmplărie și pictură). Pictura a fost realizată de Ion Birsan, colaboratorul pictorului craiovean Ștefan Călopăreanu, care a contractat lucrarea.

În perioada 1995-2000, serviciul divin a fost săvârșit de preotul lon Doman. După un interimat (septembrie 2000-aprilie 2001) asigurat de preotul din Borăscu, Nicolae Văcaru, începe pastoralul preotului Dumitrașcu-Cosmin. Ca urmare a sprijinului dat instituțiilor de cultură de consiliul local și primarul localității, Ion Gruescu, la biserica din satul Raci, sub păstoria sa (2001-2009), s-au realizat lucrări importante: renovarea acoperișului, pardosirea bisericii cu marmură albă, aplicarea brâului din frescă pe partea inferioară a pereților, în interiorul acesteia, înlocuirea mobilierului cu mobiler din stejar și frasin, comandat la Piatra Neamț. ridicarea, în fața lăcașului, a monumentului dedicat eroilor comunei, amenjarea cimitirului eroilor neamului, construcția casei parohiale, înlocuirea ferestrelor și ușilor, construirea capelei din satul Baniu, împrejmuirea, spre drumul județean, cu gard de fier.

La renovarea bisericii „Sfinții Voievozi" și-au adus contribuția financiară doi ctitori îndrăgostiți de meleagul natal, iubitori de frumos și de Dumnezeu: Sabin Stamatescu și lon Scurtu. Sabin Stamatescu a donat bisericii contravaloarea a jumătate din tabla de pe acoperiș, iar fon Scurtu a cumpărat ușile sculptate din lemn de la intrare și din Sfântul Altar. Între enoriașii care s-au implicat în renovarea bisericii, amintim pe Gheorghe Găman și fiul său Petre Găman, din Valea Casei, care au ajutat la refacerea candelabrelor și a instalației electrice. După afirmațiile preotului Bălan, în timpul pastoratului său, biserica din Raci a avut un sprijin deplin din partea primarului localității, Ion Gruescu, viceprimarului, Constantin Vicol. și a profesorilor Constantin Scurtu și lon Luican.

După transferarea preotului Bălan la biserica „Sfântul Mucenic Nestor” din Motru (octombrie 2009), preot paroh a fost numit Cristian Salavat. Preot tânăr, născut în satul Paltinu, cunoscând bine realitățile și oamenii locului, Cristian Salvat Salavat a menținut și a optimizat relațiile bune cu autoritățile publice locale, reușind să obțină de la primărie noi alocații bugetare pentru biserică. Dintre cele mai importante lucrări făcute la sfântul lăcaș menționăm: refacerea picturii (anul 2012), pardosirea altarului cu granit (2012), montarea centralei termice (2011), lucrări exterioare (aleea, fântâna din curta lăcașului).[7]

Descrierea bisericii „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere arhitectural, biserica „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil se încadrează în stilul bizantin, având formă de cruce, Este construită pe temelie de piatră cioplită, cu zid gros de cărămidă, acoperită cu tablă. La exterior, în partea superioară, începând din față spre dreapta, sunt pictați, în engolpion: Sfânta Paraschiva, Înălțarea, Sfântul Prooroc Ilie, Regele Solomon, Sfinții Prooroci Avacum, Zaharia, Daniil, lona, lezechil, stânga ei, fiind pictați Sfintul Mare Mucenic Teodor Tiron și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, iar în dreapta, Sfântul Pantelimon și Sfântul Mina Egipteanul. Spre altar, sunt icoanele împărătești, de la dreapta spre stânga find Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Mântuitorul, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul. Sub icoanele împărătești, de la dreapta spre stânga, sunt picturile: Izgonirea din Rai, lisus pe mare, fuga în Egipt, Jertfa lui Cain și Abel. Ușile împărătești sunt sculptate în lemn Iconostasul (catapeteasma) este de tip clasic (Sfânta Cruce, Cei 12 Apostoli, Sfinții Profeți, Praznicarele, icoana Maicii Domnului, Sfântul loan Botezătorul).[7]

Altarul

Peretele spre naos, de la sud spre nord, ii reprezintă pe Sfântul Proroc Aron, Jertfa lui Avram, Sfântul Prooroc Moise. Sub acestea, în engolpion, Sfântul Arhidiacon Rofiu, Sfântul Arhanghel Mihail, Sfântul Arhidiacon Parmena. De o parte și de alta a Ușilor Împărătești, sunt pictați Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfântul Arhidiacon Lavrentic (Laurențiu). Pe peretele dinspre sud, pe semicerc, sunt reprezentați Sfântul Ierarh Epifanie al Ciprului, Sfântul lerarh Athanasie al Alexandriei, Sfântul Spiridon, Sfântul lerarh Nicolae. Lângă fereastra Altarului, în mărime naturală, sunt pictați Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul loan Gură de Aur și Sfântul Grigore Teologul. Deasupra proscomidiarului este pictat (în engolpion) Sfântul Martir Haralambie. Pe bolta Altarului sunt picturile. Maica Domnului cu Pruncul, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, încadrați, în engolpioane, de Sfântul Proroc Solomon și Sfântul Proroc David. Sfânta Masă este din piatră turnată, iar Sfântul Altar este pardosit cu granit (din anul 2012). Stranele, scaunele arhieresc și al autorităților, precum și cele 40 de scaune pentru credincioși au fost montate în anul 2003, fiind sculptate în lemn de stejar.[7]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Până la jumătatea veacului al XVI-lea, numele așezării de la Raci nu este menționat în nici-un document.

În legătură cu etimologia cuvântului care numește comuna Raci, raportându-ne la elementele de legendă populară, se spune că pe valea bogată în ape unde este așezat satul, trăiau foarte mulți raci de o mărime neobișnuită. Fosile ale acestor crustacee au fost găsite imprimate în argilă. În apa râului Jilț mai trăiesc și azi mulți raci. De altfel, una din ocupațiilor locuitorilor, încă din vechi timpuri, era și pescuitul.

Fără a minimaliza importanța informațiilor legendei sus-amintite credem însă că numele satului Raci trebuie să vină de la un strămoș care a pus bazele vetrei satului și care se numea Racu ori Racea, urmașii acestuia numindu-se Racii sau Răcenii.

Documentar, denumirea Raci apare pentru prima dată în anul 1548. Cu ocazia unei hotărnicii din 9 iulie 1743, moșnenii Diatco cu ceata Suveții și Pătru cu ceata lui Oproiu, prezintă un act emis de cancelaria domnească la 1548, în care se arată că aceștia au moșie de moștenire de la moșii lor, Stanciu, Scânteia și Dobri „... având acești moșteni moșia numai în hotarul Racilor de Sus ...”. În aceeași împrejurare, Alexie cu ceata lui prezintă un hrisov de la Mihnea, din anul 1570, prin care se dovedește că are moșie de cumpărătură în Raci.

Începând de la 1548, numele așezării Raci apare din ce în ce mai frecvent în documentele vremii.

Este interesant de reținut faptul că Racii la 1548 apar sub denumirea de Racii de Sus iar la 30 iunie 1609, într-un hrisov dat de Radu Șerban, aflăm că voievodul dă Mânăstirii Strâmba „... pentru  ca să-i fie moșie în Raci în hotarul de jos, ce se cheamă Stejarul de Jilț ...”. Aceasta dovedește că, încă de la început, la Raci există două sate și anume: Racii de Sus, lucru confirmat și de hrisovul din 30 iunie 1609 menționat mai sus, în care se afirmă că Mânăstirea Strâmba a cumpărat „... partea lui Pătru Coleșiu, toată, peste toate hotarele ori cât se va alege din Racii de Sus cu 1200 asprii ...”, și Racii de Jos, această denumire fiind întâlnită și la 10 decembrie 1749, când moșnenii din Raci își hotărnicesc moșiile din Raci și Stejarul, ocazie cu care se afirmă că „... s-au ales și dania din partea fieștecăruia într-amândouă hotarele și am dat toată partea la un loc în hotarul Racilor de Jos ...”. Hrisovul lui Radu Șerban din 30 iunie 1609 face precizarea că Racii de Jos se mai numesc și Stejarul de Jilț, satul apărând frecvent în documente sub denumirea din urmă. Astfel, la 1749, patru boieri au fost aduși de moșnenii din Raci pentru a stabili părțile de proprietate din satul Raci și Stejarul după apa Jilțului, hotărnicia amintind în chip expres: „ Noi patru boieri ce am fost luați de toți moșnenii din Raci ... ca să ne hotărâm și să împărțim moșia Raci și Stejaru după apa Jilțului ...”. În satul Baniu există și astăzi un stejar multisecular, care a fost declarat monument al naturii și credem că satul Stejarul de pe Jilț a luat numele de la stejarii ce se găseau acolo pe vremea întemeierii satului. Mai mult încă, poziția satului Racii de Jos este în josul văii Jilțului în raport cu satul Racii de Sus și documentele, după cum am văzut, vorbesc de Racii de Sus și de Racii de Jos, ultimul sat fiind același cu Stejarul de Jilț, mai târziu primind numele de Baniu pe care-l poartă și astăzi, înglobând însă și o parte din Strâmba Mică (Nucetu).[2]

Demografie[modificare | modificare sursă]

În Comuna Raci trăiau 2125 de persoane.[2]



Grupele sociale din Comuna Raci

     Ţărani (88,1%)

     Muncitori (5,7%)

     Funcționari (3,5%)

     Meșteșugari (2,53%)

     Alte situaţii (0,22%)

Satul Numărul

Familiilor

Numărul total al populației M. F.
Baniu 65 192 89 113
Nucet 114 316 127 189
Raci 91 250 127 123
Condești 81 240 112 128
Valea Racilor 50 130 58 72
Paltinu 85 272 117 155
Artanu 172 512 221 291
Orzu 66 192 79 113
Antonești 10 21 6 15
TOTAL 724 2125 936 1189

Învățământul[modificare | modificare sursă]

Învățământul în comuna Raci a început să se organizeze abia în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Astfel, în anul 1836 este fondată în comuna Raci o școală care era frecventată de 35 de elevi.

Până în anul 1887 nu mai avem știri despre școala din Raci, deoarece arhiva școlii a ars.

În anul 1887, învățător la școala din comuna Raci era C. Alexianu. Acesta aproviziona pe elevi cu cărți de la Librăria Constantin M. Dănăricu din Tg-Jiu, care scrie la 18 septembrie 1887 învățătorului C. Alexianu că i s-au expediat prin poștă cărțile cerute, în valoare de lei 41,20. Dintre acestea nu a avut să expedieze patru cărți de istorie naturală, 6 evanghelii și 7 cărți de sisteme metrice83). Se observă din aceste sărace informații că printre disciplinele predate în școală erau: științele naturale, matematica, nelipsind religia, de altfel, o trăsătură specifică instrucției vremii.

În anul școlar 1893-1894, școala funcționează cu 4 clase (I-IV) și cu 50 de elevi înscriși, din care au promovat 37.

Din cataloagele și materialele din anii următori se constată că erau înscriși puțini copii pentru a urma la școală, din aceștia, frecventând regulat numai 50%.

În anul 1894-1895 au funcționat clasele I-IV cu 40 de elevi înscriși din care au rămas repetenți 15, cei mai mulți datorită frecvenței slabe.

În anul 1900-1901 au funcționat clasele I-V cu 50 de elevi înscriși, dintre ei au promovat 37 de elevi.

În anul 1905-1906 au funcționat aceleași clase cu un număr de 95 elevi înscriși, dintre care 17 n-au frecventat și au promovat toți ceilalți.

Între 1906-1909 nu s-au găsit documente privitoare la funcționarea școlii. Probabil procesul de învățământ a fost întrerupt ca urmare a frământărilor sociale din această zonă.

În anul școlar 1909-1910 au fost înscriși 65 elevi din care au frecventat 55 și au promovat 30.

În anul școlar 1915-1916 la clasele I-V frecvența a fost sub 50%.

În anii 1920-1934, se menține aceeași situație: mulți neșcolarizați, frecvență foarte slabă și rezultate slabe la învățătură. Se observă și o mare fluctuație de cadre. Învățătorul Alexianu ieșise la pensie și au funcționat la școala din comuna Raci următorii învățători; Grigore Mircea, N. Popescu,

Bâldea, I. Trestianu, I. Păunescu, I. Militaru și alții.

Începând din anul 1934 îl găsim director pe învățătorul I. Berca. De la această dată școala funcționează în local propriu cu două săli de clasă, construit din fondurile date de Prefectura județului Gorj, la care s-a adăugat contribuția cetățenilor din comună.

Elevii erau nevoiți a veni de la distanțe de 5-6 km până la școala din comună.

În satul Artanu funcționează din anul 1925 o școală cu un post de învățător iar la Baniu începe din 1934 să funcționeze o școală, de asemenea, cu un post de învățător, situație care se menține până în anul 1944. La școala Raci, începând din anul 1940, funcționează 2 învățători.

În anul școlar 1940-1941, din 177 elevi înscriși, 61 au fost neșcolarizați iar din cei care au frecventat au rămas repetenți 16 elevi.

Începând cu anul școlar 1937-1938, școala de la Raci a funcționat cu 7 clase. În perioada 1948-1956 au funcționat la toate școlile din Raci câte 4 clase. S-a observat în această perioadă o preocupare serioasă din partea cadrelor didactice pentru școlarizarea tuturor elevilor cât și pentru obținerea de rezultate bune la învățătură.

Începând din anul școlar 1957-1958, la școala din Raci au funcționat 7 clase iar în anul 1959-1960 au absolvit 17 elevi șapte clase și cei mai mulți s-au prezentat la concursul de admitere și au reușit la licee.

În satul Paltinu, începând cu anul 1958-1959 a funcționat o școală cu un post de învățător într-un local închiriat iar din anul 1960 în satul Orzu funcționează o școală frecventată de elevii din satul Orzu și Paltinu. Pentru această școală s-a construit un local nou din fondurile contribuției voluntare a cetățenilor din Raci.

În trecut, peste 65% din locuitorii satului erau analfabeți și în special femeile. Această racilă a fost înlăturată prin eforturile susținute ale cadrelor didactice din comună ajutate de organele locale ale puterii de stat.

În prezent, la școala generală de centru funcționează clasele I-VIII cu un număr de 279 elevi. Procentul de școlarizare este de 100%, frecvența este foarte bună la clasele I-IV și bună la clasele V-VIII. La această școală funcționează 14 cadre didactice iar la școlile din Artanu, Orzu și Baniu există câte 2 învățători.

La toate școlile din comună se muncește în condiții foarte bune. Există mobilier nou în majoritatea sălilor de clasă iar la școala de centru s-a construit un local nou, în 1963, cu patru săli de clasă.

Cadrele didactice din comună sunt permanent preocupate pentru a-și îmbunătăți mereu activitatea. Dintre acestea, 6 cadre sunt înscrise la învățământul superior fără frecvență. Toți membrii corpului didactic din Raci folosesc toate formele metodice, studiază și depun toate stăruințele pentru ridicarea nivelului la învățătură al elevilor. Rezultatele muncii se oglindesc în procentul de promovabilitate care, pe școală, este de 96%.

Cătunul Bacâți[modificare | modificare sursă]

Interesantă este așezarea cătunului Bacâți, azi depopulat aproape complet (unii locuitori originari din acest cătun își acolo un fel de conac). Între două dealuri cu povârnișuri mari, pe o vale relativ îngustă, dar cu o mulțime de izvoare, s-a așezat, cu sute de ani în urmă, un moș" (Bacâtea), care a împărțit pământurile ce urcă spre culmea Bolboșilor. Fără a beneficia de căi de comunicație bune cu așezările învecinate (mult timp, doar o îngustă potecă ce cobora spre satul Raci și una la fel de îngustă spre cătunul Brânzânești), acest mic cătun și-a dezvoltat un mod aparte de viață. Multă vreme, utilizând cu ales discernământ condițiile naturale mai sus prezentate, familiile de aici au știut să se gospodărească așa cum se cuvine. Astfel, toți locuitorii aveau printre cele mai bune animale din zonă (și acum își amintesc oamenii de plăvenii lui Dumitru Bacâtea și ai lui Ionel Bacâtea, folosiți pentru cărăușii la mare distanță), grădinile lor de legume erau întotdeauna un model, iar de la pomii fructiferi își asigurau necesarul de fructe și băuturi. Toți oamenii din cătun erau prietenoși, unii dintre ei glumeți, alții de o blândețe rară.[8]

Satul Raci s-a constituit în evul mediu, având mai multe puncte de iradiere a așezării. Observând configurația actuală a cătunelor și dispunerea caselor, se poate afirma că primele locuințe au fost la baza dealurilor, după care, cele noi, odată cu sporul demografic, s-au rânduit de o parte și de alta a drumurilor sătești.[8]

În ultimele patru decenii, ca urmare a creșterii demografice și a nevoii de a fi mai aproape de centrul civic și de drumul județean, multe din familiile ce locuiau în satele Brânzănești, Togoiești și Bacâți și-au construit locuințe de-a lungul drumului județean, contribuind la mărirea vetrei satului Condeiești, între biserică și satul Nucet. Una din consecințe a fost depopularea totală a cătunului Bacâți, aici foștii locuitori păstrând, totuși, și azi, o parte din acareturi și grădinile de legume.[8]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Satul are 180 de locuitori.[9]

Relații[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere economic și comercial, satul a relaționat, o bună perioadă de timp, cu orașul Strehaia, iar după 1968 cu Târgu-Jiu. Medical, un timp, locuitorii s-au îndreptat spre comuna Borăscu. Ca și alte sate din comună, a avut legături comerciale cu Peșteana-Jiu și cu Dragotești, unde, la sfârșitul lunii iulie, avea loc Bâlciul Dragoteștilor". Actualmente, locuitorii se duc mai mult la târgul săptămânal de la Bolboși, sat aflat mai aproape. În căutarea de noi locuri de muncă, în alte domenii, după 1966 sătenii s-au îndreptat către zona Rovinari, iar de prin anii '80 ai secolului al XX-lea, în plus, și spre Turceni și Mătăsari. În privința învățământului post-gimnazial, tinerii aleg între Turceni, Rovinari și Târgu Jiu, ca și celelalte sate ale comunei. Medical, răcenii optează pentru Rovinari și Turceni.[6]

Religie[modificare | modificare sursă]

Majoritatea populație satului este creștin ortodoxă.

Surse[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Alexianu, Constantin. op.cit.[care?]. p. 2. 
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa Răceanu, Ecaterina (). Monografia Comunei Raci. 
  3. ^ DTRO. vol. 6. p. 285. 
  4. ^ Vasiliu, Colonel Năsturel I. (). Dicționarul Geografic al Gorjului. p. 294. 
  5. ^ Cauc, Dumitru (). Monografiei Comunei Negomir. vol.1 Oamenii și mediul,societate și economie. Editura Universitaria Craiova. p. 47-48. 
  6. ^ a b Cauc, Dumitru (). Monografia Comunei Negomir. vol.1 Oamenii și mediul,societate și economie. Editura Universitaria Craiova. p. 49. 
  7. ^ a b c d e f g h i j k Cauc, Dumitru (). Monografia Comunei Negomir. vol. 2 Viața spirituală a localității. Editura Universitaria Craiova. p. 557-567. 
  8. ^ a b c Cauc, Dumitru (). Monografia Comunei Negomir. vol.1 Oamenii și mediul,societate și economie. Editura Universitaria Craiova. p. 48. 
  9. ^ „Populație Raci, Comuna Negomir, Județul Gorj - Populația.ro”. . Accesat în . 
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Raci, Gorj