Rusificarea românilor

Zona rusofonă în zilele noastre
Istoria Moldovei
Stema Moldovei
Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
Războaiele daco-romane
Daci liberi
Moldova
Descălecatul Moldovei
Bătălii
Epoca fanariotă
Tratatul de la București
Basarabia
Basarabia sub ocupație rusă
Gubernia Basarabiei
Rusificarea
Colonizarea
Basarabia română
Republica Democratică Moldovenească
Unirea Basarabiei cu România
Basarabia în cadrul României
Guvernământul Basarabiei
Basarabia sovietică
RASS Moldovenească
RSS Moldovenească
Moldova contemporană
Declarația de Independență
Republica Moldova
Identitate națională
Transnistria
Găgăuzia
Protestele din 2009
Portal Moldova
 v • d • m 
„Sute de ani românii au fost, cel puțin indirect, stăpâniți de turci; niciodată, însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuție limba și identitatea română. Oriunde românii au căzut sub stăpânirea directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.”
—Mihai Eminescu

Rusificarea este adoptarea limbii ruse sau a altor aspecte ale culturii rusești de către comunitățile neruse. În istoria modernă și în prezent, între Prut și Nistru se desfășoară rusificarea voluntară sau silită a locuitorilor de limbă română care sunt încă majoritari (circa două treimi din locuitori în 2018)[1] dar sunt incitați să se declare „Moldoveni” și nu Români, pe baza teoriei că primii nu fac parte din aceștia din urmă, ci constituie o naționalitate etnică diferită. Astfel, locuitorii de limbă română care se declară Români sunt considerați „minoritate etnică” (7 % în 2014) în propria lor țară[2], Republica Moldova.[3]

Acest articol se referă la rusificarea românilor în patru etape cu durate diferite :

Fundal istoric[modificare | modificare sursă]

Harta graiurilor din limba dacoromână
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Evul Mediu timpuriu în România
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial
Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România după 1989
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română
Portal România
 v • d • m 

În ciuda teoriilor sovietice care pretind că identitatea națională românească ar fi „o invenție recentă a statului român imperialist”, limba și identitatea română sunt atestate, inclusiv între Prut și Nistru, prin numeroase surse încă din sec. XV.[9]

Domnul Lațcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a națiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii și vlahii „au aceleași limbă și obiceiuri”[10]. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, de munteni și de vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că națiunea română trăiește în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”. Domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeași limbă cu ceilalți vlahi. Cantemir este primul care propune ideea că anumite cuvinte românești au rădăcini dacice.

Karl Marx și Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „daco-românii spuși vlahi constituiau masa principală a populației teritoriului între Dunărea de Jos și Nistru” și că „țarii vechi și noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru și obligă prin forță moldovenii să se rusifice[11][12].

Rusificarea guberniei Basarabia[modificare | modificare sursă]

În primii ani ai ocupației țariste de după 1812, peste 95% din populația regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituțiile basarabene, alături de limba rusă.

Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.[13]

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.[13]

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.[13]

Autoritățile țariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, țărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranță, decât să i se deschidă școli primare în propria-i limbă. Autoritățile țariste au ridicat o cortină de fier la granița de pe Prut cu România. Anexarea unei părți a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus și la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluția firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condițiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins și în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valențe deosebitoare. Datorită acestei concepții special menită să provoace dezorientare, populația românească dintre Prut și Nistru este obligată să-și caute rădăcinile exclusiv în moștenirea strict provincială de până la 1812 și să uite de frații români din fostul Principat al Moldovei. În aceste condiții, fondul cultural-lingvistic al acestei populații se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba și creația populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură și literatură română, chiar și cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuțiile Școlii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualității locale autentice și impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular și cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă. Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moștenire a subjugării sovietice[14] prin adoptarea limbii moldovenești ca limbă de stat[15][16]. Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ținutului.

Apare o limbă moldovenească hibridă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Limba moldovenească.

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administrației, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită și azi) care dobândea deseori forme ridicole și era considerată principalul element definitoriu al națiunii moldovenești. Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei[17] cu alfabet chirilic și apoi latin[18].

Rusificarea în RSS Moldovenească[modificare | modificare sursă]

A avut loc revizuirea fondului de cărți: literatură română considerată străină a fost confiscată și înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conștiinței naționale și la apariția românofobiei în rândul românilor. Istoricul Ion Constantin afirmă : Combaterea românofobiei este o cerință inexorabilă a procesului istoric de apropiere și reintegrare a românilor de dincoace și dincolo de Prut[19].

Anii 1945–1950[modificare | modificare sursă]

Anii 1945-1950 sunt considerați de istoriografia națională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist. În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruși, colectivizarea gospodăriilor individuale țărănești din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (țărani înstăriți) ca clasă, deportarea a mii de oameni. Genocidul fizic a fost completat de cel cultural și spiritual: acești ani reprezintă momentul de ruptură al evoluției firești a românilor basarabeni (est-moldoveni) și includerea lor forțată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educațional existent în Basarabia în 1918-1940 și 1941-1944. În interpretarea bolșevică acest sistem a avut rolul de a întuneca și româniza populația băștinașă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităților instituțiilor naționale, se naționalizează întregul fond de cărți, se curăță bibliotecile de literatură anti-sovietică și sunt distruse cărțile românești[20].

Cadre de culturalizare[modificare | modificare sursă]

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituțiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale și a loialității față de regim, mai puțin conta pregătirea intelectuală. Datorită refugierii în România[21] sau a eliminării cadrelor naționale, a decimării și ostracizării intelectualității, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăți. S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceștia să reprezinte 62% în anii '50[22]. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituțiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM și se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor județene, raionale, orășenești și sătești[23]. În ceea ce privește componența națională a cadrelor de culturalizare se observă o decreștere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)[24]. La conducerea sistemului situația era și mai gravă: în 1949 din 67 de șefi ai direcțiilor raionale și orășenești de cultură doar 16 erau români[25]. Restul erau funcționari ideologici ne-băștinași, educați în spiritul șovinismului velicorus, specialiști în deznaționalizarea și rusificarea populației locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituțiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniștri al RSSM, situația era asemănătoare.

Românii devin minoritate[modificare | modificare sursă]

Scopul suprem al noilor autorități era soluționarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obișnuit al vieții sociale, coordonată și dirijată conform necesităților partidului. Se începe procesul de transformare a populației locale românești într-o minoritate prin mai multe metode:

  • emigrarea forțată peste Prut
  • exterminarea basarabenilor folosiți drept „carne de tun” în operațiunile militare ale Armatei Roșii
  • foametea organizată
  • deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportați au fost învinuiți de „naționalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naționaliste”.
  • colonizări permanente cu diferiți „specialiști”[26].
  • alte colonizări
  • propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii inițial de către „regimul ocupanților burghezo-moșierești ai României regale” și apoi de către „ocupanții germano-români”[27].

Ion Constantin notează că „rezistența deosebită la asimilare a țăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească - locuind în cea mai mare parte la țară - să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăți regimului de la Moscova”[28]

La fel, și după 1991 până în prezent, românii sunt considerați o minoritate în Republica Moldova,[29] fără a avea privilegiile așa zisei minorități rusofone.[30] Mai mult, PCRM a încercat să se recunoască o presupusă minoritate moldovenească în România.[31][nefuncțională]

Românofobie[modificare | modificare sursă]

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, având drept chintesență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”[32]. Activitățile propagandistice vizau ștergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupației din 1940-1941 (crimele și atrocitățile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autoritățile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chișinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice și culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfășurarea unei vaste campanii antiromânești: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele județene, orășenești și raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă și pe cale orală a crimelor comise de ocupanții româno-germani și acoliții lor - naționaliștii moldo-români. Pe baza faptelor și a exemplelor concerte se va explica populației esența tâlhărească și de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea și dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naționaliștii moldo-români sun dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”[33].

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului țarist:

  • închiderea granițelor
  • izolarea culturală totală de România
  • propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcționari corupți, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi și alte acte abuzive[34]. Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut și Nistru, sub influența propagandei sovietice, caracterul unei drame naționale. Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din 1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei[35][36][37].

Apariția „națiunii” socialiste moldovenești[modificare | modificare sursă]

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliații săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat și exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenței anti-germane. În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept națiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuțiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că rușii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă și un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar și întregii lumi. Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria națiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea națiunii socialiste moldovenești[38]. Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit și promovat la rang de națiune socialistă, este sortit contopirii cu masele rusești, fenomen ce a dus la apariția românofobiei la români și la pierderea identității naționale.

Rusificarea Republicii Moldova[modificare | modificare sursă]

Deși în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simțitoare în însușirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii și culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces. Rusificată și ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului și acțiunii politice a moldovenismului adus de ruși, întreținând artificial o situație confuză în rândul populației[39].

Cantonarea în moldovenism ca hotar despărțitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuși chiar să vasalizeze Moldova de Rusia[40].

Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru[41] pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”)[42].

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Limba română – infracțiune în R. Moldova, timpul.md, 13 iunie 2012
  2. ^ Rezultatele recensămîntului din 2014
  3. ^ Neagu Djuvara: „Vom fi minoritari în țara noastră”, adevarul.ro, 8 octombrie 2010
  4. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 3026, inv. 1, d.59, pag. 46
  5. ^ Marius Bâtcă - 28 iunie 1940 – Zi de doliu. 71 de ani de la anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord Adus la 28 iunie 2011. Accesat la 30 iulie 2011.
  6. ^ Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, ed. „Prut Internațional”, Chișinău 2000, 132 pp., ISBN 9975-69-100-5.
  7. ^ Nikolai Feodorovici Bugai, «Выселение произвести по распоряжению Берии…» О депортации населения из Молдавской ССР в 40-50- е годы – Исторические науки в Молдавии. no 1. Кишинев, 1991. 1.0); Deportarea popoarelor din RSS Bielorusia, Ucraina și Moldova, ed. Dittmar Dahlmann și Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania 1999 (Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии: Лагеря, принудительный труд и депортация. Германия, Эссен. 1999. 1.3, p. 567-581; Prikazul Nr. 1290-467cc al Politbiuroului Comitetului Central al PCUS ordonează NKVDiștilor să îndeplinească operația „Iug” (« Sud »): [1].
  8. ^ Florent Parmentier, articol „État, politique et cultures en Moldavie”, în Revue internationale et stratégique n° 54, 2004/2 (pp. 152 - 160) [2].
  9. ^ Miron Costin scria în De neamul moldovenilor că „Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărîlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă rômlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit [...] tot acest nume au ținut și țin până astăzi și încă mai bine munténii decît moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. [...] Și așa ieste acestor țări și țărîi noastre, Moldovei și Țărîi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.”, dar Ion Neculce și Grigore Ureche, precum de asemenea numeroși umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, care au călătorit prin ținuturile locuite de Români, atestează de asemenea că aceștia aveau deja o identitate conștientă. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”: „nunc se Romanos vocant” (în: Endre Veress, pe Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204); Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor” iar mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească : „Sti rominest?”: „... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano, ...” (în: Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90); după o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „romanesci”: „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” (în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158–161); Pierre L'Escalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește»”: „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…” (în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, citat de Paul Cernovodeanu: Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444); umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”: „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti” (în Ioannes Lebelius: De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apud Adolf Armbruster, pe Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, S. 84); istoricul polonez Stanisław Orzechowski scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți, după italieni, valahi”: „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” (în: Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi citat de I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedică, 1991, p. 182), în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”: „... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...” (în Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae citat în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, pe Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40) iar eruditul maghiar ardelean Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena” : „Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi "Sie noi sentem Rumeni" etiam nos sumus Romani. Item: "Noi sentem di sange Rumena": Nos sumus de sanguine Romano” (în Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 citat de Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161); de asemenea, stolnicul Constantin Cantacuzino explică în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române: „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. [...] și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. [...] Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. [...] Însă dară, vlahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le” în Istoria Țării Rumânești.
  10. ^ Cronica lui Jan Długosz ISBN 1-901019-00-4, p. 593
  11. ^ Gheorghe Ghimpu - Conștiința națională a românilor moldoveni
  12. ^ K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), București, 1964, p.106.
  13. ^ a b c Heitmann, K., 1989, Moldauisch. In Holtus, G., Metzeltin, M. și Schmitt, C. (eds), Lexicon der Romanschinen Linguistik, Tübingen, vol 3. 508-21.
  14. ^ UNIMEDIA - Portalul de știri nr. 1 din Moldova, unimedia.info 
  15. ^ Constituția Republicii Moldova, Titlul I, art.13/1
  16. ^ UNIMEDIA - Portalul de știri nr. 1 din Moldova, unimedia.info 
  17. ^ limba moldovenească din Principatul Moldovei era considerată a fi limba română de majoritatea scriitorilor și intelectualilor moldoveni din Principat
  18. ^ Dimitrie Cantemir - "Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor"
  19. ^ Ion Constantin - Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, București, 1994, pag. 75
  20. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 51, inv. 2, dosar 9, pag. 137
  21. ^ Ioan Agrigoroaiei, Gheorghe Palade - Basarabia în cadrul României reîntregite (1918-1944), Chișinău, 1993, pag. 100
  22. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 3026, inv. 1, d.59, pag. 223
  23. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, f. 3026, inv. 1, d.3, pag. 13-15
  24. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, d.495, pag. 7; d.326, pag. 33
  25. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, d.393, pag. 24-25
  26. ^ „Cugetul”, nr. 3-4/1993, pag. 51
  27. ^ Moldavscaia S.S.R. v Velicoi..., pag. 405; Kультура Молдавии за годы Советской власти..., pag. 147, 221, 230, 246, 248
  28. ^ Ion Constantin - Op. Cit., pag. 32-33
  29. ^ Românii din Republica Moldova au devenit a șasea minoritate națională
  30. ^ Minoritățile din Republica Moldova continuă să fie privilegiate în detrimentul majorității Arhivat în , la Wayback Machine., financiarul, 9 februarie 2011
  31. ^ Voronin acuză Bucureștiul de intoleranță față de minoritatea etnică a moldovenilor din România
  32. ^ В. А. Кердиваренко - Kультура Молдавии за годы Советской власти..., Киш., 1967, pag. 113-115, 148-149
  33. ^ В. А. Кердиваренко - Kультура Молдавии за годы Советской власти..., Киш., 1967, pag. 148-149, 190, 308
  34. ^ В. А. Кердиваренко - Kультура Молдавии за годы Советской власти..., Киш., 1967, pag. 190, 308
  35. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 3026, inv. 1, d.16, pag. 10
  36. ^ Sovetscaia Moldavia din 5 noiembrie 1949
  37. ^ Steagul Roșu din 22 august 1947
  38. ^ Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 3026, inv. 7, d.270, pag. 79-81
  39. ^ Istoria Românilor aruncată sub preș de urmașii “democratici” ai lui Voronin
  40. ^ Voronin nu mai vrea în UE, ci în Uniunea vamală Rusia-Belarus, Timpul
  41. ^ Comunistii chinezi despre sovinismul velicorus in RSS Moldoveneasca | Cultură
  42. ^ Herostrații moldoveni | Actualitate

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Valentin Burlacu - Instituțiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească - Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
  • Gheorghe Negru - Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
  • Apostol Stan - Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rusificarea_românilor&oldid=15790221