Sărcia, Banatul Central

Sărcia, Banatul Central
—  sat  —
Sărcia, Banatul Central (Serbia) Poziția geografică în Serbia
Coordonate: 45°23′03″N 20°41′56″E ({{PAGENAME}}) / 45.3842°N 20.6989°E
Țară	Serbia
Regiune autonomă[*]​	Voivodina
District	Banatul Central
Comună[*]​	Opština Sečanj[*][[Opština Sečanj (municipality in Serbia)|​]]
Componență	Nova Sarča[*][[Nova Sarča |​]]
Altitudine	53 m.d.m.
Fus orar	UTC+1
Cod poștal	23244
Prezență online
Modifică date / text

Sărcia (în sârbă Sutjeska, în maghiară Szárcsa és Szárcsatelek, în germană Deutsch-Sartscha und Neu-Sartscha, altă variantă în română Sărăcea) este o localitate în Districtul Banatul Central, Voivodina, Serbia.

Satul Sutjeska se află în Banatul Sârbesc, în comuna Sečanj la vreo 18 km de frontiera cu România, pe drumul regional Zrenjanin-Vrsac, la 24 km. de Zrenjanin.

Sărcia nu are o dată cunoscută pentru întemeiere, dar s-au găsit urme din epoca romană (S.Borovzky, Tor.vm, p. 113, 305). Prima atestare documentară - din anul1333 cu numele Zoruca. În 1338 purta numele de Szarchatelek, adică cătunul Sărcia. Primul loc era lîngă satul Șurian, la locul numit Șâbova, la cca 25 km. în amonte de locul actual, pe malul stâng al Timișului. Aci se amintesc și două colonizări (în 1552 și 1767) de români ardeleni de pe Valea Mureșului, așa că românii sărcienți sunt de origină bănățeano - ardelenească. De aici se mută, pe la 1780, la locul numit Mălăiște, din hotarul de astăzi al satului. Pe locul actual, pe malul drept al Timișului (la cca. 1 km.de râu) s-au stabilit în jurul anilor 1784-1786. Sărcia actuală se află la cca.25 km. depărtare de Zrenjanin, cel mai apropiat oraș, pe șoseaua magistrală și calea ferată Zrenjanin - Vrsec. În anul 1803 lângă români au fost colonizați germani, așa că existau două Sărcii, două sate aparte, dar de fapt arătau ca unul singur. Așa e și azi. Sărcia locuitâ de români se numea Sărcia Română, iar cea locuită de germani, Sărcia Germană. Sărcia Română a mai avut și numele de Sărcia Nouă (din 1924), iar Sărcia Germană a rămas doar Sărcia.

Spre sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial germanii au fost alungați, iar după terminarea războiului în locul lor au fost colonizați sârbi, așa că din anul 1947 cele două Sărcii se unifică și satul primește numele de Sutiesca (numită după bătălia de la Sutjeska din Bosnia intre partizanii Iugoslavi și forțele naziste ale Germaniei), cu toate că românii îi spun și acum Sărcia. Căci, Sărcia sună cu totul românește, așa cum spune și Erne Maroc, maghiar din Sărcia, într-o lucrare despre acest sat.

Satul cuprinde cca. 184 ha de intravilan, hotarul are cca. 4.900 ha, iar altitudinea este de 78–83 m.

Prima biserică ortodoxă, pe locul actual, românii și-au construit-o în anul1796, iar clădirea care dăinuie și astăzi, în 1896. Nemții au avut biserica lor din 1818 pînâ în 1958, cînd a fost lovită de trăsnet, iar apoi demolată. În momentul de față și sârbii au o biserică (încă neterminată).

În anul 1869 în cele două Sărcii au fost 2838 locuitori, dintre care 1606 români, iar restul nemți (și alții). În 1948 au fost în total 2667 locuitori, dintre care 1404 sârbi, 1092 români (și alții), în 1991 au fost 1979 dintre care 1115 sârbi, 672 români ( și alții), iar în 2002 au fost în total 1776 locuitori, dintre care 1046 sârbi, iar români doar 491 (ceva maghiari și alți).

Satul are, în momentul de față, toate străzile asfaltate, trotuarele din beton, stațiune sanitară (cu medic, dentist, farmacie), poștă (cu centrală telefonică digitală), moară, pescărie, mai multe prăvălii, școală cu opt clase (în limba română doar patru clase), activitate culturală bogată, dar și mari succese ale fotbaliștilor,etc. A mai existat în sat o cărămidărie și o cunoscută fabrică de pluguri (Krischman).

Românii sărcienți au avut cor încă la sfârșitul secolului XIX, activitate teatrală de prin 1920, din 1929 fanfară, în 1997 cor mixt, recitatori buni, dansatori, instrumenitiști și soliști vocali. În sat există o societate cultural-artistică, o filială a Comunități Românilor din Serbia, în cadrul căreia a apărut (din 1995 până în 2002) o publicație a românilor de aici, numită Sărcia. Încă în anii 20 ai secolului trecut la Sărcia s-au putut viziona și filme.

Actuala clădire a școlii este ridicată în anul 1928, ca apoi în 1978 să se mai adauge câteva încăperi. Din 1957 școala românească și cea sârbească se unifică.

În sat a trăit și Erne Marok, care a fost parlamentar al Austro-Ungariei și al Iugoslaviei, a scris mai multe cărți, iar în 1911 a construit o centrală electrică (prima centrală electrică sătească din Banat).

Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie. Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

S-a sugerat ca acest articol să fie divizat în următoarele articole: Sarcea Română, Sarcea Germană

Istoric[modificare | modificare sursă]

Ca să scrieu câte ceva despre Sărcia, trebuie neapărat să fac o mică incursiune în timp.

Pe aceste pământuri, omul a pășit în epoca diluvială, în urmă cu 10.000 de ani când, prin acele păduri și băltoace au circulat mamuții. Feliks Milleker spune în „Cronicile comunelor dunărene” că, cu ocazia săpării Canalului Morăvița, în apropiere de Mărghita, între anii 1878-1901 s-a aflat rămășițele unui schelet de mamut care acum se păstrează la Muzeul din Vârșeț.

Pe 27 iulie 1552 turcii trec Dunărea și ocupă Timișoara și toată regiunea. Sub asuprirea lor, viața devine foarte grea. Localități organizate nu au existat. Oamenii au trăit care cum a apucat, fiind nomazi. În anul 1716, când armata turcească a fost zdrobită și turcii alungați peste Dunăre de către prințul Eugen de Savoya, situația se schimbă puțin. Se reface Patriarhia de Peci (Pečka Patrijaršija) iar popoarele pravoslave obțin dreptul de a-și clădi biserici și înființa episcopii.

Împărăteasa Maria Terezia dă să se sape Marele Canal Terezian (acum DTD). Tot în această perioadă se îndreaptă și albia râului Timiș, apele fiind îndreptate prin el spre Panciova și Dunăre. Prin desecarea lacurilor și a băltoacelor, obține pământ arabil pe care îl împarte populației de diferite naționalități ca să-i lege de pământ și agricultură. Așa formează Granița militară care s-a întins dealungul Dunării. Oamenii colonizați au devenit și soldați având datoria să lupte împotriva năvălirilor turcești. Nici sub domnia Împărătesei Maria Tereiza, dar nici sub cea a lui Franc Jozef, viața nu a fost ușoară. Sub domnia lor, pe lângă popoarele amintite, au fost aduși coloniști germani. În anul 1796 în Șupleia vin nemți, în Boka și Neuzin au venit croați iar în anul 1801, sârbii din Sečanj au trecut în Samoș ca în 1802 în Sečanj să vină nemți. În Sărcia română, nemții se colonizează în 1801.

Românii au fost primii care au populat aceste regiuni iar Zoruca, viitoarea Sărcie este amintită încă în 1333.

Feliks Milleker nu a ilucidat ideea de ce, din anul 1924, Sărcia română este Sărcia nouă.

• 1333 – Zoruca (Zoruka)
• 1717 – Sărcia (Szarcsa)
• 1801 –Romanszarcsc
• 1924 –Sărcia nouă

Sărcia (Sutjeska) a fost și este o localitate mixtă, situată în zona centrală a Banatului sârbesc, pe șoseaua asfaltată Zrenjanin-Vârșeț la 25 de km. de Zrenjanin. Cândva aici au trăit români și germani iar acum români și sârbi.

După Feliks Milleker, în anul 1333 este amintită localitatea Sărcia (Zaruca), care aparținea comitatului (denumire maghiară a timpului acela) sau districtului Timiș. Prin anul 1760 s-a aflat la partea de sudest a localității Šurjan pe un dâmb sau o terasă cu teren stepos, puțin mai ridicat, numit Șâbova care și astăzi se mai amintește ca, Sărcia veche. Pe acest teren s-au reținut câtva timp ca apoi să fie transferați de Imperiul Habzburgic dar și în căutarea condițiilor de trai mai bun, pe partea dreaptă a râului Timiș, mai bine zis la 1 km. de acesta, unde se află și astăzi și, la o distanță de aproximativ de 25 de km. de localitatea veche. Satul este așezat pe crestătura sau vârful care se îngustează în partea de sud ce duce spre Timiș. Astfel de poziție are două priorități. Prima este aceea că asigură diferite posibilități de cultivare a pământuluI agricol și apoi continuarea dâmbului și întinderea terasei spre râu este o a doua prioritate. Terasa îngustată astăzi este mai puțin folosită. În teacut, în partea de sud a satului, a existat peste Timiș un pod apoi un pod umblător (schelă) care a dus spre Neuzin. Acum acest drum nu mai circulă.

În anul 1717, colonia nou-formată, Szarcsa sau Sărcia a avut 12 case ca, în anul 1727, să se micșoreze la numai 9 case. Din anul 1716, această comună a aparținut districtului Becicherechiului Mare. În anul 1767, aici se colonizează 50 de familii de români din Ardeal, valea Mureșului, astfel că străbunicii sărcienilor, în mare parte sunt ardeleni. În anul 1773, localitatea are deja 73 de case. Szarcsa sau Sărcia, ca și multe alte colonii nou înființate, în anul 1779, aparține plasei nou formate a Districtului Torontal. Districtul Torontal a avut sediul la Becicherechiul Mare și i-au mai aparținut orașele Covin, Kikinda și Biserica Albă cu împrejurimea. Matija Šalić, în anul 1781, de la Împeriul Habzburgic, cumpără această comună dar cum nu poate face față obligațiilor necesare este nevoit să o restitue. În anul 1786, aceeași Cameră, dă ordin pentru transferul localității pe locul Mălăiște unde se află și astăzi. Populația a fost mereu în creștere. În anul 1832, Săria a avut 1222 de locuitori dintre care 1162 pravoslavi, 148 catolici, 4 evangheliști și 8 reformatori. Numătul s-a ridicat la 87 de gospodării și tot atâtea case. Din anul 1848 aparține plasei Modoș. În 1854 au fost înregistrați 1390 de locuitori iar hotarul comunal a avut în posesie 1009 jugăre de pământ pe când cel alodial (privat) 1088 de jugăre. Numărul locuitorilor, de acum, variază. După recensământul din 1921 sunt 1350 de suflete dintre care: 3 sârbi, 1312 români, 23 germani și 12 magheari. Din 1919 Sărcia, din nou aparține Districtului Torontal.

În anul 1794, și-au construit o bisericuță din lemn și pământ bătut, acoperită cu stuf și cu un singur clopot, așezat pe un scaun de lemn în fața ei. A fost sfințită doi ai mai târziu. Aproape o sută de ani, enoriștii sărcieni, și-au oficiat slujbele religioase aci. Bisericuța de lemn și două străzi ale satului, în vara anului 1894, au fost mistuite de flăcările unui incendiu groaznic.

Pe locul bisericii vechi, în anul 1896 construiesc un nou lăcașe sfânt mai mare și mai frumoasă și bineînțeles din material rezistent. Sfințirea a fost săvârșită de către episcopul Ioan MEȚIANU în ziua Sf. A. Petru și Pavel. Hramul biserii este Sf. M. M. Dimitrie.

Școala, zidită, probabil, în anul 1928, a fost școală confesională. Împreună cu biserica au avut în posesie două case, una lângă biserică, cu o locuință pentru preot și o sală de clasă și cealaltă la colțul străzii (intersecția străzillor Borisa Kidriča și INA) la fel cu o sală de clasă și o locuință. Aci, până prin anii cincizeci ai secolului trecut, a stat preotul Gherasim Andru.

Din anul 1801 localitatea aparține comitatului sau districtului croat. Posesorul Anton Mandić, în partea de nord a coloniei românești, înființează o colonie nouă. Coloniștilor nou veniți le împarte 31 de sesii sau loturi de pământ. O sesie sau un lot a cuprins 24 de jugăre de pământ arabil, 6 jugăre de fânețe, 3 jugăre pășune și un jugăr pentru casă. Din acest moment au existat două Sărcii.

Romanszarcsa (Sarcea Română) și Nemet-Szarcsrcsa (Sarcea Germană).[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește forma satului, a străzilor pe cum și locul caselor, deși satul a fost mixt, deosebiri aproape că nu au existat. Localitatea este construită pe principiul construcției satelor din secolele 18 și 19 din care cauză forma este neregulată având aspect de grilaj sau gratii. Diferența între partea de sud, cea românească și cea de nord, cea germană, este doar aceea că la sud, în partea românească, străzile sunt mai largi și distanța între case mai mică pe când la nord este invers. Străzile în sud s-au format pe porțiunea de vârf de pământ care s-a strâmtat, pe când la nord fiind mai mult spațiu, curțile și grădinile sunt mai largi. Strada principală a satului românesc (astăzi JNA) adânc s-a înfipt în creasta diluvială a terasei încât a primit o formă dreaptă și o lungime mai mare.

Așa cum s-a amintit, la nord de Sarcea română, în anul 1801, Anton Mandić a colonizat terenul cu coloniști germani cărora le-a împărțit 31 de sesii sau loturi de pământ. Și coloniea nou înființată, Nemet Szarcsrcsa (Sarcea Germană) a aparținut, ca și Sarcea română, districtului croat. În anul 1804 a primit o capelă provizorie și preot. Pe data de 27 februarie 1805, capela a fost sființită. Cum în această perioadă, teritoriile trec sub domnia maghiară, în anul 1818, casieria maghiară construește o biserică nouă. Se spune că a fost una dintre cele mai frumoase biserii de pe teritoriul acela populat cu germani. A fost înconjurată de un parc frumos în jurul căruia s-a format centrul. Pe la mijlocul secolului trecut a fost nimerită de un fulger după care a fost mistuită de flăcări. În anul 1958, ruinele ei au fost înlăturate iar astăzi pe aci trece șoseaua asfaltată care duce spre Krajšnik (Șupleia).

În anul 1811 au fost 893 de suflete. După recensământul din 1832 în sat au trăit 796 de rimocatolici și 6 locuitori pravoslavi care au fost renumiți prin creșterea cailor. În anul 1854 numărul s-a mărit la 972 de locuitori iar hotarul comunal a avut în posesie 1082 de jugăre de pământ pe când cel alodial (privat) 3347 de jugăre.

În posesie particulară, pe principiul vaporilor de apă, în anul 1889 a fost construită o moară de măcinat grâul. Cum, în permanență a fost apă caldă, în încăperile morii au fost construite două cabine cu dușuri. Una a servit pentru necesitățile proprietarului, Erne Marok, și angajaților morii iar cealaltă, unor muncitori. Cabinele acestea au funcționat până aproape de anii 60 ai secolului trecut. Sărcia a primit curent electric în anii 1910-1911. El s-a difuzat de la moară. Prima dată a fost electrificată gara de tren apoi unele case din Sărcia Germană ca să ajungă, după un timp, și în partea românească a satului. Străzile nu au fost luminate. Mai târziu, curentul electric a fost transmis de un tractor imens, montat într-o casă vis-a-vis de școala germană și s-a difuzat de la ora 7 și până la ora 10 seara și de la 5 la 7 dimineața. Pe parcursul anilor s-a electrificat satul întreg.

Calea ferată Veliki Bečkerek (Zrenjanin)-Mărghita a fost dată în folosință pe 4 mai 1889 iar Mărghita- Vârșeț 1 iulie 1891. Drumul de fier a trecut prin partea de nord a comunei Sărcia iar gara de tren a fost deschisă pe 4 mai 1899. În anul 1872 localitatea a primit economie de piață. Banca sărciană DD a fost înființată în anul 1925 iar atelierul de construcție a plugurilor „Krischem”, „Plugul” a început să funcționeze în 1908. În 1926 și-a început activitatea fabrica de cărămidă.

După recensământul din 31 ianuarie 1921 în Sarcea Germană au fost 1465 de locuitori: 13 sârbi, 44 români, 1179 nemți, unguri 208 și alții 21.

La sfârșit să mai adăugăm că ocupația de bază, în ambele Sărcii, a fost agricultura. Odată cu construirea fabricii de zahăr de la Zrenjanin, locuitorii s-au orientat tot mai mult pentru cultivarea sfeclei de zahăr.

Aportul preotului Gherasim Andru la viața culturală a satului[modificare | modificare sursă]

Este cunoscut faptul că localitatea Sărcia s-a aflat în apropierea satului Șurijan, că au avut o parohie comună și au aparținut Protopopiatului Ciacova. Slujbele religioase s-au oficiat în limba slavonă de către preoții Simeon Adamovici și Nicodim Lansovici într-o casă închiriată. Prin anii 1760 Sărcia s-a aflat încă pe locul numit Șâbova din apropierea Șurianului. Mai târziu, prin decrtul Imperiului Habzburgic se mută pe locul de astăzi numit Mălăiște. Aci și-au construit, în anul 1794, o bisericuță din lemn și pământ acoperită cu stuf. A fost sfințită doi ani mai târziu dar a fost mistuită în marele incendiu din vara anului 1894. Ca preot în timpul acela se amintește Grigorie Petrovici urmat de alți preoți pe cum: Janko Trailovici, Nicolae Popovici, Andrei Bugariu, Pavel Martinovici ca, în anul 1872, să vină Pavel Condan fiu al satului. După el vine Ljubomir Nestorovici (1883-1906) cel care, cu ajutorul credincioșilor sărcieni, a construit actuala biserică și care a fost sfințită în același an, 1896. O contribuție aparte a aparținut preotului Paul Tempea din Toracul-Mare care a fost, pe atunci, vicar protopopesc de Banat-Comloș și inspector al școlilor confesionale ortodoxe române. Urmează apoi Ljubomir Nestorovici și Valeriu Magda ca în anul 1914 să vină Gherasim Andru(1890 -1957) care a servit altarul sfânt ani în șir, până la moarte. Acest preot și faptele sale au rămas adânc întipărite în memoria sărcienilor. Cei mai în vârstă sărcieni cu dragosre și nostalgie și-l amintesc. A sprijinit viața culturală și spirituală a satului și, după cum susține Ieromonah Ștefan Lupșici, a contribuit la menținerea identității românilor din acest sat. Și mai spune în continuare Ieromonah Ștefan Lupșici „Pe drept cuvânt se poate spune că datorită preotului Gherasim Andru, câțiva sărcienți ca bunăoară Ion Lăpădat, Ionel Miloș, Florin Ursulescu și Livius Lăpădat, au îndrăgit arta scrisului, respectiv limba română învățată aici, din biblioteca preotului și care le servea în meseria care au profesat-o, nu numai ca scriitori, dar și ca publiciști remarcați.”

Preotul Gherasim Andru a fost născut la 4 martie 1890 în comuna Chiscău, județul Bihor, România și a decedat pe data de pe 26 martie 1957 la Sărcia fiind înhumat în cimitirul satului. Datorită faptului că provine dintr-o familie de preoți, și tatăl și bunicul au fost preoți, dânsul încă din frageda copilărie, în casa părintească, a primit o educație exemplară pe care a menținut-o până la moarte. Tot datorită faptului că provine din România unde și-a petrecut copilăria și unde s-a școlarizat, a avut ocazia să procure cărți și reviste și în felul acesta și-a format o bibliotecă bogată. Procurarea de cărți și reviste a continuat-o pe tot parcursul vieții, chiar și în acele timpuri când a fost foarte greu să ajungi la o carte. Bogat sa bibliotecă a pus-o la dispoziție elevilor și studenților, viitorii intelectuali ai satului. Nu cred să fi fost un singur elev sau student și nu numai, să nu fi citit măcar o singură carte din biblioteca părintelui Gherasim Andru. Ca elevă în clasele I-IV a Școlii primare, de la preot am citit „Povești și povestiri” de Ion Creangă, „Din isprăvile lui Păcală”, „Gruia lui Novac”, „Basme” și multe, altele. Părintele a cunoscut bine programa școlară iar noi am primit doar cărți pe care dânsul ni le-a dat. De mai multe ori s-a întâmplat ca, la înapoierea cărților citite, să facem un scurt rezumat a celor citite. Atunci nu am înțeles de ce o face dar, cu trecerea anilor, mi-am dat seama că dânsul, pas cu pas a urmărit dezvoltarea noastră. Mulți dintre noi, la sugestia și insistența preotului, am fost trimiși la școlarizare, la Vârșeț. Pe timpurile acelea se gravita spre Vârșeț. Cu studenții sau elevii de la Cursul superior al Liceului sau a Școlii Normale a fost o altă poveste. Ei au primit întotdeauna cărțile dorite însă au avut și o obligație. Cu două săptămâni înainte de începutul noului an școlar au fost nevoiți să facă ordine în dulapurile cu cărți, aranjându-le după numerele cu care au fost înregistrate apoi să întroducă în registru cărțile nou procurate încât la orice oră să se știe ce carte unde se află.

Odată cu decesul soțului, doamna peroteasă Ana, a dat bunurile materiale ale familiei spre vânzare iar dânsa s-a stabilit la București la fiica Constanța. Printre bunurile materiale a fost și întreagă bibliotecă. Profesorul dr. Radu Flora, pentru biblioteca Școlii Superioare de Pedagogie a cumpărat zeci de reviste „Viața românească” și mai multe cărți, în dependență de banii de care a dispus școala. Cele mai multe și mai valoroase cărți au trecut în biblioteca satului Torac. Torăcenii dintotdeauna au știut să aprecieze cultura și respecte litera scrisă. Preoteasa Ana a făcut cadou câteva zeci de cărți bibliotecii parohiale din loc.

În anul 1958, clasele românești ale școlii au trecut în clădirea școlară fost germană, devenită acum Școală generală cu limba de predare sârbo-croată unde a fost încadrat și ciclul I-VIII cu limba de predare română. Clădirea școlii românești a fost adaptată și deschis un magazin cu marfă combinată iar astăzi un magazin alimentar. Așa s-a terminat o perioadă luminată din viața bisericii și a satului Sărcia.

Livius Lăpădat: Păcate și păcătoși mărunți, povestiri din judecătorie,[modificare | modificare sursă]

În anul 2008, a apărut încă o carte a cunoscutul publicist, Livius Lăpădat, avocat din Zrenjanin. Este vorba despre un volum de schițe umoristice întitulat:

Volumul despre care este vorba, cuprinde 62 de schițe umoristice scrise, după relatarea autorului, pe parcursul anilor 1960 și până în zilele noastre. Multe dintre ele au fost tipărite în publicațiile românești de la noi din țară dar și în cele sârbești. Tot după spusele autorului, dânsul nu a dorit să devină publicist fiindcă s-a ocupt cu avocatura „o îndeletnicire mai cinstită și bănoasă“. Avocat fiind, materialul petru scris i-a fost în față. Atunci, cum să nu răspundă vocației?

S-a născut la Sărcia (Sutjeska) în anul 1934 unde a terminat patru clase de școală primară. La vârsta de 11 ani a fost „dus de acasă“ la Vârșeț, la Liceul român unde și-a continuat școlarizarea. Îndemnat de mama sa, a început să scrie, mai bine zis, să-și descrie viața de toate zilele în orașul străin. A tot scris și atunci când s-a făcut june și când și-a petrecut zilele de vacanță cu prietenii și colegii pe malurile Cimișului, când s-au înfiripat primii fiori ai dragostei, ai durerii dar când a plecat din sat declarând:

"Nu te-ntoarce-n satul nostru

Că e plin de câini și hiene Și de amintiri pierdute În noiam de buruiene."

Reîntoarcerea)

iar

"Copiii din curtea cu animale care formează tabloul unei generații au punctat o părticică din unuvers."

(Cerul)

Dar, s-a întors. A făcut poezii în care și-a amintit de părinți, de bunici, de satul natal,

"Un gând nebun se ascunde în cuibul satului care se mai găsește doar în mintea mea fermecată de căutări."

(Întru apropierea satului natal)

"Și nu mai știu cine sunt! Iar drumurile pășite semeț nu le mai pot alege."

(Dintre toți, cine sunt?)

Le-a aranjat într-o ordine oarecare și le-a tipărit în anul 2001 la Editura „Tibiscus“ din Uzdin într-un volumul „Resămnări tomnatice“. Volumul conține 91 de poezii.

Tot în Edirura "Tibiscus" din Uzdin în anul 2006 a publicat „Piramide false“, roman autobiografic scris pe parcursul a aproximativ 60 de ani și care, din cauza unor teme tratate, nu a putut fi publicat mai devreme. A mai tipărit și „Comedii“, un volum cu patru comedii dintre cele opt pe care le-a scris pentru necesitățile Trupei de teatru de amatori din Sărcia.

În editură proprie, în anul 2008, a tipărit volumul de povestiri din judecătorie, schițe umoristice, mai sus amintite.

Ca avocat s-a confruntat, zi de zi, cu probleme și procese care în marea lor măsură au conținut și momente umoristice. Cu o sensibilitate aparte, autorul le-a extras din mediu juridic, le-a dat haine literare făcându-le, în felul acesta, să trăiască o a doua viață, mai senină, mai fără griji. După proces, clienții merg cu avocatul lor la un pahar de băutură, un pahar de vorbă. Așa se face că acțiunea povestirilor se desfășoară în cafenele, în jurul lor sau grădini publce.

Sunt aci povestirile la care autorul lor, este prezent doar ca simplu privitor.

Așa:

Doi priteni care nici nu sunt prietanii, nici nu se cunosc „...amândoi rămân la bar, taciturni, amărâți și jigăriți așteptând victimele, convinși că este foarte greu să afli un adevărat prieten. Bine înțeles, prieten cu bani (A găsi un prieten)

sau în

Scrisoarea lui Nică către nevastă-sa în America după agresiunea NATO)

„Draga mea nevastă! ... Și dacă zicem de casă, să știi că trebuie reparată. Acoperișul trebuie reparat, zidurile trebuie tencuite, geamurile și ușile vopsite, toaleta trebuie reparată... așa vreo trei mi și ceva de dolari, dar tu trimite vreo cinci mi,...

De mine, nu te îngrijora. Todorică mă ajută, chiar și birtașul care, știi ce a zis, că eu și Todorică suntem cei mai mari patrioți pe care dânsul i-a întâlnit și văzut. Că pot americanii să ne pupu în cur, că ei ne-au distrus podurile iar noi le nimicim dolarii! Te îmbrățișează al tău soț, Nică. P.S. Poți trimite și cecuri, că au început să le schimbe foarte avantajos“.

Sunt și povestiri în care autorul ia parte activă pe cum:

„Un prieten din opoziție m-a sfătuit să candidez la un post de deputat. ... Dar nu am candidat. Ce se făcea dacă mă alegeau. Nu mai puteam să critic pe nimeni. Ar trebui să spun clienților cât de bine este în țară, și oricât de bun avocat ași fi, ei n-ar înghiți asemenea minciuni. Era peste puterea și capacitățile mele de avocat să pot fi deputat.“

                                                                 (Carieră politică) 

Altele se desfășoară în sala de judecată.[modificare | modificare sursă]

Este un vechi adevăr că omul la mânie nu știe și nici nu se controlează ce zice și ce face. Din păcate, lucrul ăsta estre foarte des confirmat la tribunal, în fața judecătorului. Și aici începe sfada.

...La plecare, Pali ieși ultimul din sala de ședințe, judecătorul mai zise cu bunăvoință:

-Vezi, mă, Pali, pentru o găină acum amândoi trebuie să plătiți amenda vreo sută de găini. Și mai cât trebuie să dai avocatului! - A, domnule judecător, răspunse Pali într-un moment de relaxare simțind că procesul a fost inutil și absurd. Avocatului i-am dat rațe! era dispus să facă glume și plecă făcând din mână ca tot omul rămas păgubaș.“ (Găina moartă și capetele sparte)

Sunt în total 62 de schițe umoristice scrise într-un stil aparte, un stil caracteristic domnului Livius Lăpădat, presărat cu regionalisme și expresii caracteristice graiului sărcian. Povestirile se citesc ușor și cu plăcere, te transpun, pentru moment, într-o lume aparte crată de autor dar, care aseamănă și cu viața reală.

Școala din Sărcia[modificare | modificare sursă]

Școala din Sărcia a fost școală confesional și a aparținut bisericii ca mai toate școlile din timpurile acelea. Biserica a avut în posesia sa două case. În casa parohială a fost o sală de clasă și locuința preotului. Ea s-a aflat, unde este și astăzi, lângă biserică. Casa care a aparținut școlii a avut o sală de clasă și locuința pentru învățător. Ea s-a aflat lângă casa parohială, la colțul străzii. Când, în anul 1958, clasele cu limba de predare română au fost încluse în cadrul Școali generale „Ivo Lola Ribar” cu limba de predare sârbo-croată, clădirea școlii românești a fost adaptată și deschis un magazin comerial. Din ce perioadă provin cele două case nu se știe exact. Este amintit anul 1928 doar se crede că provin de prin anii când a fost zidită biserica. După Primul Război Mondial, în anul 1920, școlile confesionale românești „au trebuit să se confrunte cu șovinismul sârbesc de stat, care le-a căutat să cedeze școlile și învâțământul confesional, statului”. (Ieromon Ștefan Lupșici) Parohienii sărcieni, sprijiniți de preotul Gherasim Andru, s-au opus cedării din care cauză școlile confesionale din Sărcia au fost, cu decret regal, închise un timp. S-a ajuns însă la un compromis. Parohia a cedat iar autoritățile de stat au fost datoare să plătească chirie pentru folosirea spațiului școlar. Acesta a fost unicul caz, în tot Banatul iugoslav, când statul a plătit chirie pentru cedarea edificiului școlar.

Înv. G. Ursulescu, soția Agata și înv.contractul Ș.Dumitrache cu echipa de folclor

Când este vorba despre învățământ, la Sărcia la început au existat școală cu patru clase iar mai târziu cu șase. Cursurile s-au desfășurat în orele de dimineață. Ele au continuat și în orele de după amează când au avut loc și activitățile libere pe cum folclorul și corul. Care au fost primii dascăli nu se știe dar se știe că prin secolul al XIX-lea s-a învățat în limba magheară și ceva, pe lângă biserică, în linba română. Învățătoarea care și astăzi se amintește, a fost dăscălița Bujorica. Despre dânsa se spune că a fost strictă și exigentă dar capabilă. Se mai amintește și învățătorul Lungu.

După iscălirea Convenției școlare între Regatul româno-iugoslav din anul 1933, în anul 1935 la Sărcia vine învățătorul contractual Ștefan Dumitrache apoi din Ecica Gurie Ursulescu ca în anul școlar 1939/40 să vină Alexandru Maiogan. Dânșii au lăsat urme adânci în viața culturală a satului. Următorul dascăl a fost, fiul satului, Iosif Lăpădat-Bagea. dar care, datorită sistemului nou instalat, de șeful Securității (UDBA) a fost transferat într-un sat izolat din Bačka să învețe copii sârbi, rromi și români limba română. În locul lui a venit Ilie Jurjovan din Deliblata apoi, tot din Deliblata, Mărioara Rusovan căsătorită Miloș și Silvia Roșu din Uzdin. A mai fost aci angajat și un alt fiu al satului, Ion-Ioniță Rotariu apoi Nicolae Suciu și soția acestuia Olghița. Cei ptru, Ioniță și Mărioara (ambii până la pensie), soții Olghița și Nicolae (mai târziu au trecut la Panciova) au fost dascălii care cel mai mult s-au reținut în sat. Fiindcă învățământul s-a desfășurat în limba română, profesori pentru acest obiect au fost numiți Miodrag Miloș, apoi Sidonia Pancaricean și mai târziu Todor Baloș. Profesor pentru matematică a fost Iosif Bulic. Acum numărul elevilor care frecventează cursurile cu limba de predare română simțitor scade, Cursul superior V-VIII se stinge rămânând doar ciclul I-IV. Învățătoarea clasei a fost Doina Bugar născută Lăpădat de naștere din Sărcia. Astăzi cursurile se desfășoară în cadrul unui singur despărțământ învățător fiind Daniel Ursulescu din Ecica.

Trebue să amintim că la Sărcia a funcționat și o grădiniță de copii. Educatoare a fost Emilia Rotariu iar cursurile s-au desfășutat în limba sârbă.

Dacă în acest text am vorbit despre școală și cadrele didactice, atunci putem spune că din această școală au ieșit mulți elevi, viitori intelectuali, și nu numai, care au reprezentat și încă mai reprezintă cu cinste și fală satul din care fac parte. Provin de aici medici, ingineri, farmaciști, profesori, învățători, în special învățători în urma cărora stă o muncă asiduă și responsabilă, pe cum la Vârșeț, Alibunar, Uzdin, Torac și bineînțeles în satul lor natal, Sărcia.

INTELECTUALII DIN SĂRCIA -o posibilă listă-[modificare | modificare sursă]

• VALERIU FOLEAN, născut în1912, arhitect, stabilit în România unde a și decedat
• IOSIF PANCARICEAN, născut în 1922, profesor în România unde a și decedat
• IOSIF LĂPĂDAT, născut în 1924, Facultatea de Farmacie, decedat la Șibenic
• PAVEL FOLEAN, născut în 1929, decedat în 1989, Facultatea de Economie, a fost stabilit la Vârșeț fiind înmormântat în cimitirul din Sărcia
• ION MILOȘ, născut în 1930, profesor, poet, traducător, stabilit în Suedia
• LIVIUS LĂPĂDAT, născut în 1934, Facultatea de Drept, avocat, stabilit la Zrenjanin
• PETRU ROTARIU, născut în 1938, Facultatea de Agricultură, stabilit la Uzdin
• Dr. IOSIF PANCARICEAN, născut în 1940, Facultatea de Medicină, stabilit în Canada
• IOSIF BULIC, născut în 1940 decedat în 1987, Facultatea de matematică, înmormântat în cimitirul din Sărcia
• CONSTANȚA ZUBAC, născută Miloș în anul 1942, Facultatea de Farmacie stabiltă la Zrenjanin
• Dr. STELUȚA PANCARICEAN, născută în 1948, Facultatea de Medicină, stabilită în SUA, Florida
• TRAIAN PANCARICEAN, născut în 1956, Facultatea de drept, stabilit în Sărcia, avocat
• Dr. MĂRICA LĂPĂDAT, născută în 1952, Facultatea de Medicină, stabilită în București
• Dr. IOSIF LĂPĂDAT, născut în 1970 , Facultatea de Stomatologie, stabilit în Brașov, România
• IONEL LĂPĂDAT, născut în 1944, Facultatea de Arhitectură, stabilit la Panciova
• ZORICA MUNTEAN născută Pancaricean în 1945, Facultatea de Filologie, limba sârbă și literatura iugoslavă, ziaristă la Radio Novi Sad, stabilită în Novi Sad.
• TIBERIU LĂPĂDAT, născut în 1952, Facultatea de Filologie, limba și literatura română, ziarist la Libertatea, stabilit în Panciova
• GICU MILOȘ, născut în 1953, Facultatea de Drept stabilit în Sărcia
• MARIN JIVOIN, născut în anul 1971, Facultatea de Agricultură, stabilit la Sărcia
• NENAD TADICI, născut în 1963, Facultatea de Agricultutră, stabilit în Sărcia
• IOSIF OPELȚ, născut în 1960, Facultatea de Filosofie, grupa istorie, stabilit la Zrenjanin
• Mr. MIRCEA JIVOIN, născut în 1977, Facultatea de Automatică și Calculatoare, stabilit în Canada
• CONSTANTIN PANCARICEAN, născut în anul 1979, Facultatea de Informatică, stabilit la Sărcia
• MĂRIA PEJIĆ, născută Mioc în 1982, Facultatea de Informatică, stabilită la Belgrad
• FLORIN URSULESCU, născut în 1938, a terminat Școala Superioară de Pedagogie, grupa matematica, profesor și ziarist, stabilit la Novi Sad
• ION PANCARIEAN, născut în 1941 decedat în 2000, Școala Superioară Administrativ-juridică, jurist, înmormântat în cimitirul din Sărcia
• OLIMPIA PANCARICEAN, născută Jivoin în 1941, Școala Superioară de Pedgogie, profesor de limba și literatura română, stabilită în Plandiște
• LEVI-COCOLIN JIVOIN, născut în 1943, Școala Superioară de Pedagogie, grupa Educația fizică și sport, stabilt în Požarevac
• VIORICA PETRUȚ, născută Jivoin în 1946 și decedată în 2009 la Sân-Ianăș, Școala Superioară de Pedagogie, grupa biologie și chimie. Este înmormântată în cimitirul din Sân-Ianăș
• ION PANCARICEAN, născut în 1950, Școala Superioară Tehnică, stabilit în Sărcia
• MINUȚA GROZDANIĆ, născută Murărescu în anul 1968, Academia Pedagogică, stabilită la Vârșeț
• DOINA BUGAR, născută Lăpădat în anul 1966, Academia Pedagogică, stabilită în Ecica
• LIVIA JOVANOVICI, născută Folean în 1979, Școala Superioară de Agricultură, stabilită în Sărcia

Școala Normală au terminat-o mai mulți sărcieni pe cum: SOFIA OALĂ Jdicu, ION OALĂ, ION-IONIȚĂ ROTARIU, IOSIF LĂPĂDAT-BAGEA, LIVIA BRENICI Marina, ANUȚA PANCARICEAN Groza, PETRA PANCARICEAN Baba, BUJOARA JIVOIN Gruiescu, SOLOMON MIOC, LUCIA PANCARICEAN Petrovici, VICTORIA ROTARIU Dajdea dar sunt și dintre acei sărcieni care au terminat Liceul și alte școli de specialitate la Vârșeț. Lista nu este completă și neapărat trebuie să menționăm faptul că, în ultimul timp, aproape toți tinerii și tinerele din Sărcia au terminat o școală medie fie la Zrenjanin, Sečanj dar și în România.

SĂRCIA DE MAI TÂRZIU[modificare | modificare sursă]

Când este vorba despre viața și activitatea oamenilor din sat, se poate spune că ea s-a desfășurat în mod normal. Ocupația de bază a fost agricultura. Munca câmpului nu a fost ușoară. S-a arat cu caii, apoi s-a semănat iar grâul s-a cosit cu coasa, s-au făcut poloage. Mai târziu au ajuns mașinile de secerat și teierat grâul. Peste săptămână s-a muncit din greu iar duminia s-a mers la biserică și obligator, după prânz, la joc. Jocul s-a făcut în curtea bisericii fie iarnă, fie vară și a fost prezent întreg satul. A cântat fanfara „lu Bubulesa” înființată în 1929 și taraful „lu Nuțu și Tucu Iambor”. Apoi a venit războiul. După răzbi, jocul s-a făcut la „Uniune”. „Uniunea” a fost o casă veche cu mai multe încăperi care s-a aflat pe locul Căminului Cultural de astăzi și unde și-au desfășurat activitatea secțiile pe cum fanfara, corul, folclorul etc. A fost aci și bilioteca satului care, după mai mulți ani a luat foc. Nu se știe cum. Poate ecourile târzii ale celor întâmplate în mai multe sate pe cum Mărghita, Barițe, Petrovăsâla și altele când, în anul 1944, la instalarea conducerii noi, în dorința să se întrerupă orice legătură cu trecutul, s-au ars arhivele și cărțile vechi, în special bibliotecile parohiale unde s-au păstrat documente importante legate de sat cu scopul de a se promova doar ce-i nou. A mai existat aci și o sală unde s-au ținut, la nevoie, întruniri de partid, s-au prezentat filme și făcut serbări cu diferite ocazii. Afară a fost și un spațiu destul de larg cu copaci frumoși și loc potrivit pentru joc. Biserica este vis-a-vis, casa parohială și fosta clădire a școalii iar în casa „lu Boașcătă”, confiscată dealtfel, a fost înființată Cooperativa agricolă aci, și pe mai departe, a continuat să fie centrul satului.

Când este vorba despre forma satului, trebue să amintim că are o stradă lungă ce duce spre Timiș și patru perpendiculare care, cu cât se merge spre sud, se scurtează. În sat au existat patru cișmele, una în Socacul al mare, în fața locuinței preotului Gherasim Andru , alta în fața prăvăliei lu Nucu, între strada a doua și a treia, una în colț la Pătru Moarcea și a patea în Cărtiz. Acum există una, în strada a treia. Au existat și două fântâni pentru adăpatul vitelor. Una a fost în vale, între strada a treia și a patra iar cealaltă la capătul satului, tot în vale, spre Timiș. Au mai existat aci vreo zece case frumos așezate într-o stradă în care au trăit tot atâtea familii și care, cu timpul, au fost părăsite. Locuitorii lor au decedat sau s-au mutat în străzile de sus ale satului. Aci ,în vale, a fost și casa lui Nuțu lăutașu care duminile, cum a luat-o de acasă și până la „Uniune”, în drum i s-a alăturat și Tucu Iambor, în acordurile violinei și clarinetului care au răsunat peste sat, au anunțat că începe jocul. În sat au mai existat două prăvălii, la Nucu și după război la Iancu Ștainăr (în fosta prăvălie a lui Sotrel) ca mai târziu să se deschiă și altele. Au existat și două cafenele, la Boabe și Ciaica Covaciu unde a funcționat și o covăcie (fierărie). O cafenea care s-a aflat chiar pe punctul de despărțire a celor două Sărcii a fost „bertul lui Sima”. A funcționat și înainte de război și în timpul lui dar și după, până prin anii 70-80, când a decedat Sima. În această cafenea bărbații, la un phar de țuică, au dezbătut mai toate evenimentele importante legate de sat. Aci s-au luat și unele hotărâri politice importante în special când în sat a activat Securitatea(UDBA).

Dacă am amintit meseriile și meseriașii, trebuie să mai adăugăm că o covăcie(fierărie) a funcționat în colț, la Crăciun iar Andrian Dorojan s-a ocupat cu tălpuitul năticacilor și facerea diferitor feluri de opinci. Au existat femei care au tors și țesut la comandă. În anii grei ai războiului, în lipsă de alt material, s-au purtat poale și izmene din fuior care s-au confecționat în case. Costumația de duminica și sărbători, poale, cotrințe, bluze și șaluri din mătasă sau organdin, pentru fetele tinere și neveste, le-a cusut Doamna Iren a lu domnu Ionel, la oraș(Zrenjanin).

În anul 1869 ambele Sărcii au avut 2838 de locuitori dintre care 1606 români iar ceilalți au fost nemți și alte naționalități.

După războiul al II-lea Mondial, populația de naționalitate germană a fost nevoită să părăsească satul iar în casele lor au venit coloniști din Bosna, Herțegovina și Dalmația. Ei au format jumătate din populație. Satul acum primește numele de Sutjeska. În anul 1948 au fost 2667 de locuitori dintre care 1404 sârbi, 1062 români și alții ca apoi mereu să scadă numărul locuitorilor, în special al românilor. După recensământul din anul 2002 au fost 1776 dintre care 1046 sârbi și 491 de români.

Multe s-au schimbat în sat. Pe parcursul anilor întreg satul a fost electrificat, prin strada principală trece drumul asfaltat care leagă cele două centre urbane Zrenjanin-Vârșeț. Drumurile prin străzi au fost asfaltate iar pe lângă case, trotuarele betonate. Au ajuns și telefoanele. Primul telefon l-a avut Erne Maroc încă în anul 1922 iar fiica acestuia, Dudica, a avut un studio de fotografiat unde, dar și în parcul casei de o frumusețe rară, a făcut fotografii calitative care se mai află și astăzi în unele case ale sărcienilor. S-a întrodus și gazul natural. În sat există o infirmierie cu medic, stomatolog și farmacie, serviciu poștal, prăvălii, brutărie și cafenele. Mai există și apeduct. Moara cu vapori de apă a lui Maroc, înființată în 1889, își continuă activitatea, tot în posesie privată, iar fosta Cooperativă agricolă „Zelengora” la fel este privatizată. Izlazul și Bara afundă care s-au albit de cârduri de gâște și rațe, nu mai există. Aici se întinde acum o pescărie modernă care angajează zeci de muncitori. Țiglăria de asemenea nu mai funcționesză. Nu se mai face nici jocul tradițional. Nu există nici preot în sat. Slujbele religioase le oficiază cei doi preoți, protopop Petru Drăghicescu din Torac și preot Gabriel Bandu din Ecica. Dar, să nu ne lăsăm copleșiți de nostalgie și să adăugăm că în sat își desfășoară cu succes activitatea S.C. „Frăție și unitate”, la școală de asemenea, cu succes, activează Secția de recitatori în limba română și sârbă, există și viață sportivă bogată. Întâlnirea scriitorilor la frontieră, își desfășoară activitatea și la Sărcia. Ani de zile a activat și Secția de teatru de amatori iar sărcienii, cu succes, au organizat două ediții ale Festivalului de Folclor și Muzică Populară și o ediție a Festivalului copiilor etc., etc.

Echipa de folclor în joc, conducător Gurie Ursulescu

Vântul suflă, vorbele zboară iar litera scrisă rămâne

ceva despre intelectualii sărcieni-fragmente-

Un sărcian despre care trebue neapărat să se spună câte ceva este Valeriu Folean.[modificare | modificare sursă]

Valeriu Folean „a lu Ciaica Covaciu” s-a născut la Sărcia în anul 1912. După ce a terminat patru clase primare și-a continuat școlarizarea în România. A făcut Facultatea și a obținut licența și titlul de inginer arhitect. Când, în anul 1967 s-a întâmplat cutremurul în România dânsul, ca arhitect cunoscut și recunoscut, a făcut parte din grupul de specialiști care au fost angajați la alcătuiea planului de reconstruire a orașului Timișoara. A fost stabilit în acel oraș dar, până i-au permis puterile, a venit în fiecare concediu de vară la Sărcia. L-a adus aci copilăria fericită pe care a avut-o alături de părinți și fratele Iosif dar și, așa cum a zis, apele limpezi al Timișului în care a făcut baie. A decedat la Timișoara.

În anul școlar 1941/42, la Liceul Real de stat din Vârșeț, secția în limba română (pe lângă ciclul I-IV), cursurile încep și cu ciclul V-VIII cu 13 elevi în clasa a V-a, 14 în clasa a VI-a, 7 în clasa a VII și 14 în clasa a VIII-a și care vor urmări cursurile în limba română. Despre acești 14 elevi și un profesor al lor mi-a vorbit d-l Tiberiu Petcu economst în pensie din Vârșeț și cel care a frecventat cursurile clasei a VIII-a de liceu deci, a primei generații care a terminat Liceul în limba română.
Printre cei 14 elevi care au frecventat cursurile în limba română, s-a aflat și un sărcian. Este vorba de Iosif Pancaricean.

Iosif Pancaricean „a lu Icu lu Gazda Iancu” s-a născut la Sărcia în anul 1922. Primele patru clase primare le termină în satul natal ca să își continue școlarizarea la Liceul Real de stat din Vârșeț. Cele patru clase de liceu la termină în anul școlar 1937/38 luându-și cu succes micul bacalaureat sau Matura mică cum s-a spus pe atunci. Până în anul școlar 1941/42 la Liceu au funcționat numai patru clase de curs inferior în limba română, elevul Iosif Pancaricean înscrie cursul superior al Liceului în limba sârbă. Când, în anul școlar 1941/42, se deschide cursul superior cu limba de predare română, alături de încă 13 colegi înscrie clasa a VIII-a și promovează cu succes bacalaureatul sau Matura mare. Odată cu absolvirea Liceului, continuă studiile în România pregătindu-se pentru profesia de profesor și munca în învățământ. Se stabilește în România și nu mai revine în satul natal.

A mai adăugat domnul Tiberiu Petcu că, pentru generațiile viitoare, neapărat trebue să amintim și numele profesorului MUCUCEANU TRAIAN.
Traian Mucuceanu a fost de origine din Ecica. După tată a fost român iar mama i-a fost nemțoaică. A fost angajat ca profesor de limba română la Liceul Real de stat din Vărșeț. Datorită relațiilor pe care le-a avut și a muncii depuse, lui îi revin toate meritele pentru deschiderea ciclului V-VIII în limba română dar, într-un fel oarecare, și pentru existența Liceului de astăzi. Din cauza unor orientări politice însă, a fost executat în anul 1944.

Iosif Lăpădat, „a lu Luca” s-a născut în anul 1924. Primele clase primare le termină în satul natal ca în anul școlar 1935/36 să înscrie clasa I de liceu, secți în limba română. După cei opt ani de școlarizare, și-a luat bacalaureatul sau Matura mare și a înscris Facultatea de Farmacie în România pe care a absolvit-o devenind farmacist licențiat. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Șibenic unde a și decedat.
Trebuie menționat faptul că, în anii războiului școlarizarea a fost foarte anevoioasă fie din lipsă de cadre sau din lipsă de spaiu. Clădirea Liceului și a Internatului român au fost tranaformate în cazarmă pentru trupele germane iar orele s-au desfășurt în case particulare sau cafenele. În mai multe rânduri cusursurile au fost prescurtate sau cu diferite întreruperi. Indiferent de greutăți, toți cei care au înscris Liceul l-au și terminat.

Pavel Folean „a lu Nucu” este născut în anul 1929. La Sărcia a terminat patru clase primare iar Liceul l-a făcut la Vârșeț. La Belgrad a terminat Facultatea de Economie. Pe parcursul anilor, a fost angajat în mai multe Organizații de muncă (termenul de atunci). Ultima funcție pe care a îndeplinit-o a fost la locul de director al Băncii vârșețene (actuala Erste bank) cu sediul la Vârșeț și filiala la Plandiște. A trăit la Vârșeț și a decedat în anul 1989 fiind înmormântat în cimitirul de la Sărcia.

Ion-Nicu Lăpădat „a lu Luca” a fost născut în anul 1928 la Sărcia. După ce a terminat primele clase primare și-a continuat școlarizarea la Liceul din Vârșeț. Ca să termini Liceul sau Matura mare, cum s-a spus atunci, a însemnat ceva dar când pe deasupra mai ești și talentat înseamnă ceva în plus. Acest plus l-a avut Nicu. Cum în timpurile acelea Casa de Editură și Presă „Libertatea” a avut sediul în Vârșeț, Nicu imediat a fost angajat aci ca lector al ziarului. La acest loc de munc a funcționat, cu succe, ani de zile. Când „Libertatea” a trecut la Panciova, lucrurile s-au schimbat și dânsul a fost nevoit să își caute alt loc de muncă. Toți anii aceștia a fost stabilit la Vârșeț unde a și decedat.

Un alt sărcian despre care merită să spunem câteva cuvinte este Ion Lăpădat „a lu Coliță Forga”. Și-a început și el școlarizarea la Sărcia ca să o continue la Liceul din Vârșeț. Din diferite motive însă,(anumite norme și reguli stricte care au domnit) nu a reușit să termine decât 6 clase. Faptul că nu a terminat Liceul nu l-a împiedecat să fie angajat la diferite locuri de muncă cu responsabilitate. Ultimul loc de muncă a fost la funcția de Comandant al Stației de Poliție din Alibunar. A decedat, acum treizeci și ceva de ani, într-un accident de circulație pe relația Alibunar-Vârșeț ca să își doarmă și el somnul de veci în cimtrirul din Sărcia.

Trebue neapărat să amintim faptul că, Ion Lăpădat a avut înclinații spre litera scrisă, a scris versuri și proză dar nu a rămas, în urma lui, nimic publicat.

Sofia Oală este născută în anul 1914 în America, orașul Detroit unde i-au fost părinții care dealtfel sunt de origine din Sărcia. După revenirea lor în satul natal, dânsa îți continuă școlarizarea la Școala Normală în România. Odată cu terminarea școlii și revenirea în țară, a fost repartizată ca învățătoare la școala din Grebenaț unde a funcționat până la pensionare. A fost căsătorită cu preotul Tiberiu Jdicu. Sofia Jdicu trăiește la Grebenaț.

Iosif Lăpădat-Bagea a fost născut în anul 1919 la Sărcia unde a terminat patru clase primare iar restul de încă două clase le-a făcut la Iașa Tomić (Modoș). Înscrie apoi Școala Normală la Craiova, România pe care a absolvit-o cu succes. După absolvirea școlii se angajează ca dascăl în satul natal. Ca toți dascălii sărcienți, și-a dat un aport aparte la dezvoltarea vieții culturale și amatoricească a satului. Când, în anul 1952, după un articol apărut în cotidianul „Politica” din Belgrad, a ajutat consătenii și familia cu sfatul și scrierea cererilor pentru restituirea pământului confiscat, șeful Securității (UDBA) drept pedeapsă l-a transferat la Bački Monoštur (în nordul Bačkăi) ca să învețe copii sârbi, rromi și români limba română. După patru ani a fost reabilitat și trimis la Iankov Most (Iancaid). După ce a fost reabilitat complet, s-a stabilit la Uzdin, satul de naștere al soției Florica unde a rămas până la deces, în anul 1982. Doarme somnul de veci în cimitirul satului Uzdin.

Ion-Ioniță Rotariu a fost născut în anul 1926 la Sărcia și a decedat în anul 1987. A terminat primele clase primare în Sărcia iar cursul inferior, adică Matura mică la Liceul din Vârșeț și apoi Școala Normală ca ulterior să termine și Academia Pedagogică. Primul loc de muncă i-a fost la Petrovăsâla apoi la Sân-Mihai (Locve). După câțiva ani, obține loc de muncă în satul natal Sărcia, unde funcționesză până la pensionare. Doarme somnul de veci în cimitirul satului.

Ion Oală a fost născut în anul 1928 la Sărcia. Primele clase primare le face la Sărcia iar la Vărșeț termină Școala Normală apoi ulterior și Academia Pedagogică (Legea despre învățământ a impus învățătorilor cu Școală Normală, completarea studiilor). Funționează ca învățător în mai multe localități ca să se stabilească la Uzdin unde rămâne până la pensionare. Doarme și dânsul somnul de veci în cimitirul Uzdinului.

Anuța Pancaricean este născută la Sărcia în anul 1930. În satul natal face primele patru clase primare iar la Vârșeț Matura mică și apoi Școala Normală. Conform legii despre învățământ, termină și Academia Pedagogică. Se angajează ca învățătoare la Torac. Ca fiecare învățător din timpurile acelea, se încadreasză în viața și activitatea culturală a școlii dar și a satului. Ani de zile a condus echipa de folclor a școlii dar și a celei din sat. A fost căsătorită cu Victorian Groza. Anuța Groza trăiește la Torac.

Petra Pancaricean este născută la Sărcia în anul 1932. După cei patru ani de școlarizare în satul natal, la Vârșeț a terminat Matura mică apoi Școala Normală și ulterior Academia Pedagogică. A fost repartizată ca învățătoare la Seleuș. S-a căsătorit cu Păun Baba și împreună s-au stabilit la Alibunar. Petra Baba a funcionat, ani de zile, la Școala generală din Alibunar dar a fost activă pe teren cultural și politic și în cadrul satului. A decedat la Alibunar.

Livia-Leana Brenici este născută la Sărcia în anul 1933 unde a terminat primele clase de școală primară. La Vârșeț a terminat cursul inferior al Liceului adică, Matura mică după care a înscris Școala Normală. Odată cu absolvirea școlii, se angajează la Voivodinț apoi la Straja unde funcționează câțiva ani. Se căsătorește cu Coriolan Marina și se stabilesc la Vârșeț. Primește loc de muncă la Școala generală „Olga Petrov Radišić“ unde, ani de zile în cadrul orelor de aplicație, a fost mentor elevilor de la Școala Normală care și-au făcut partea practică aci. Livia Marina trăiește la Novi Sad.

Bujoara Jivoin este născută la Sărcia în anul 1935. Așa cum a fost pe timpurile acelea, și dânsa termină patru clase primare în satul natal apoi înscrie Liceul din Vârșeț unde termină Matura mică apoi Școala Normală. Odată cu absolvirea școlii, se angajează la Uzdin. Între timp se căsătorește cu George Gruiescu și se stabilesc în Torac. Aci, ca învățători, funcționează o perioa de mai mulți ani. Părăsesc apoi satul și pleacă în Canada. Bujoara Gruiescu trăiește în Kitchener, Canada.

Lucia Pancaricean a fost născută în anul 1940 la Sărcie și a decedată în 2009 la Belgrad. Termină și ea clasele primare la Sărcia iar Școala Normală la Vârșeț. După terminarea școlii se angajează la Școala generală din satul natal. Prin căsătoria cu Sima Petrovici se stabilește la Torac dar în curând pleacă la Belgrad unde vor rămâne întreagă viață. Lucia Petrovici a decedat la Belgrad fiind înhumată în Cimitirul nou al Belgradului.

Solomon Mioc este născut în anul 1940. Termină și el clasele primare în satul natal iar Școala Normală la Vârșeț. Pe parcursul vieții s-a ocupat, în general, de activitatea culturală în cadrul Comunei Sečanj.

Victoria Rotariu este născută în anul 1941. Clasele primare le termină în satul natal iar Școala Normală la Vârșeț. După terminarea școlii se angajează la Școala generală din Locve (Sân-Mihai). Se căsătotește cu Iosa Dajdea și după câțiva ani pleacă în Australia. Victoria Dajdea astăzi trăiește în Australia.
Note:
FELIKS MILLEKER, Cronicile comunelor în Bantul de sud, Caietul lui Millekr nr. 6
COSTA ROȘU, ALMANAHUL LIBERTATEA 2009
COSTA ROȘU, Bisericile românești din Banatul sârbesc și la sud de Dunăre, ALMANAH, Libertatea, 2009 Dr. SLOBODAN ĐURIČIĆ, Localitățile Banatului, caracteristici geografici
Ieromon ȘTEFAN LUPȘICI, Viața și activitatea Părintelui Protepop Gherasim Andru (1890-1957), Floare de latinitate, nr. 4-5 2006

Olimpia PANCARICEAN
DOAMNA ANA
-fragmente-

Ieri, după aproape zece, sau cinsprezece ani, mi-am dat seama cât de mult am ținut la doamna Ana și cât de adânc a rămas în mintea mesa. Nu atâta pasul ei elegant sau mirosul de parfum care-l răspândea în urma ei –atunci când cu nepăsare mergea pe stradă, trecea pe lângă noi, fără să dea binețe măcar, cât faptul că întotdeauna avea ochii care priveau undeva departe, înaintea sa, prin tine și prin tot ce-i sta în cale -ci personalitatea de femeie mereu la o distanță fără vreo putință și posibilitate de a se apropia de lumea noastră... Și, poate asta mă făcea să cred că doamna Ana, nici nu știe și nici nu-și dă seama că trece pe lângă noi, că trăiește într-o lume a ei fără să observe pe acei care o înconjoară, care de fapt o admiră. Fiecare în felul lui și pentru însușiri aparte. Căci nici nu se putea spune că nu era admirată, cel puțin și cu siguranță, stimată și respectată. Deși, în aprecierile noastre ca urmare a ținutei impuse, dânsa nici nu susținea să fie respectată neavând nevoie de respectul nostru de țărani.

Deci Pală Fârțu, ieri, când eu mă întorceam de la cositul trifoilui m-a oprit și eu eram surprins că nu l-am recunoscut imediat. Pentru că avea o cămașă colorată cu diferite flori, cu mânecele scurte, o cămașă de vară pe care erau imprimate plante tropicale de tot felul, niște palmieri sub care o femeie în costum de baie privea de la malul mării. Eu credeam la început că este îmbrăcat într-o haină militară de camuflaj. Prin minte îmi trecu un gând, nu fără rost, că el se pregătește să se apere de un bombardament aerian. Și i-am spus-o:

-Mă Pală, bată-te să te bată, mi-aduci aminte de timpurile acelea când ne ascundeam în grădină de avioanele acelea lucitoare care treceau deasupra noastră... -El zâmbi, mai mult de constatația exprimată, decât de feptul că ne-am întâlnit după zece, cinsprezece ani, că între noi a rămas același raport de prietenie întocmai ca atunci pe timpul războiului când avioanele aliaților treceau peste satul nostru îndreptându-se undeva spre răsărit. Mai târziu am auzit că avioanele zburau în direcția către România ca să bombardeze sondele de petrol de la Ploiești. Și, în acele momente, noi doi ne pitulam undeva prin grădină, considerând un pericol real să fim și noi bombardați, aci în Sărcia, adică batoza la care noi și alți consăteni eram angajați, el pe gireada cu snopi de grâu, aruncând snop după snop pe batoză și eu pe gireada de paie, pentru că o batoză, în considerațiile noastre de țărani prezenta o valoare, pregătea grâul necesar pentru alimentația armatei fasciste, și se putea de la mari înălțimi observa și prezenta un obiectiv ușor de bombardat. Batoza, poate, prezenta valoarea unei sonde de petrol.
Mai târziu, când pericolul a trecut, când și războiul se terminase, după câțiva ani, când însăși Ganea, imediat după război, fiind socotit unul dintre cei mai apți tineri, a fost trimis la oraș, la un curs politic cu durata de vreo câteva săptămâni – ne-a comunicat că avioanele nici nu s-au gândit să ne bombardeze ca să ne distrugă batoza (el uitase să spună că piloții și nu avioanele ne-au scutit).
Tot o batoză avea și Pantis Cloz, socrul doamnei Ana. Și poate această împrejurare făcea ca dânsa să fie respectată, iar ținuta ei, atunci când trecea pe stradă era rezultatul acestei împrejurări. Adică rezultatul posedării unei batoze. Și, dacă mai departe gândeai, așa cum o spuse Bubulesa la colț, la givan, că cel mai de seamă lucru e să posedezi o batoză care te scapă de belea, evident că omul sărac, avea un vis pe care, știa, niciodată nu-l va realiza. Dar, asta o spunea pentru că era sărac calic și își imagina cum ar fi scăpat de nevoile zilelor care se scurgeau. De aceea, o sondă de petrol bombardată și raidurile avioanelor deasupra Sărciei, nu aveau o importanță așa de mare ca o batoză în proprietate.
Astfel doamna Ana trecea nepăsătoare pe lângă noi, chir și pe lângă compatrioții ei, nemți, care, între ei discutau ultimele știri de pe front, culese mai întâi din ziarele germane, apoi de la radio și mai pe urmă și de la vreun compatriot consătean de-ai noștri, neamț, întors de pe frontul din Bosna în concediu, sau din scrisorile cenzurate ale soldaților din Warmacht trimise de pe front. Dânsa se reținea puțin în prăvălia lui Sotrel, acel manșaft care în prima zi de eliberare, adică de la sosirea unităților Armatei roșii, a fost executat de „eliberatorii” noștri ruși –cerând vro marfă rară pe timpurile acelea pe care Sotrel, comerciant viclean, le ținea pentru clienți aleși cum era doamna Ana. Și când vreodată se aducea vorba despre doamna Ana, Bubulesa punea următoarea întrebare:
-Dar cum dracu o lasă socrii ei să se aranjeze astfel în timp ce soțul ei zace greu bolnav în pat?
Asta era adevărat. Soțul doamnei Ana nu era înrolat. La început s-a zvonit că Pantis cel bătrân a mituit cu bani grei pe cei de la armată să nu-i ducă unicul fecior în armată cică ar fi bolnav. Tot Bubulesa, care știa atâtea despre toți și toate, zicea că soțul doamnei Ana a băut zeamă de tutun care îți strică stomacul și te eliberează de serviciul militar.
Pătru Moarcea care era, din ordinul autorităților germane luat-trimis la „arbait” și era plasat la Pantis ca să-i ajute la treburile de gospodăria mare a lui Pantis, în lipsă de brațe de muncă, susținea că Pantis cel tânăr era cu adevărat bolnav. Că tușea adesea și că se sufoca de atâta tușit iar Pantis tatăl era îngrijorat și adesea își punea, la un loc ferit, capul în palme și plângea încet. Însăși Pantis tatăl, lăsa de dorit să se zvonească că copilul a băut zeamă de tutun, considerând gestul acesta mai eroic că băiatul lui a fost șmecher, a tras pe sfoară Wermachtul și nu s-a lăsat înrolat – decât să se știe că are un copil bolnav de tuberculoză, că toată familia lui este putredă de asemenea boală.

-Da, zise Pală, mari lucruri erau atunci!

-Mari, am confirmat și eu.

Personal, l-am cunoscut pe Pantis cel tânăr și-mi era nespus de rău că suferă atâta. Întotdeauna când se întâlneau echipele de fotbal, a noastră, în care câteodată și eu figuram și care avea denumirea, după inspirația patriotică a timpului, când „Tricolorul” când „Mihai Viteazul” așa cum învățătorul Lungu, mare dușman al nemților, considera că trebuie să se numească și când el însăși, căpitanul echipei lua rol de răzbunător, niciodată nu știam pentru ce, și se străduia să se răzbune pentru ceva, nouă neunoscut. Dar era unicul care marca goluri adversarului, adică echipei formate din nemții tineri în echipa cărora Pantis cel tânăr era cel mai bun jucător, cel mai talentat, care cu atâta dibăcie știa să astâmpere dârzenia înflăcărată a învățătorului, care se avânta cu tot corpul între jucătorii adversari, chiar și atunci când aceștia nu aveau mingea –făcându-i să se retragă la o parte. Cadi, băiatul preotului, care în sat venea doar în vacanța de vară, de la studiile din România, și juca foarte bine fotbal, îi atrăgea atenția:

-Dascăle, las-o mai moale, că obsearvă și ei că vrei să le frângi picioarele.

Dar Lungu niciodată nu asculta sfatul și ieșia învingător. Mulți din spectatorii nemți, ar fi voit să vadă piciorul frânt a lui Lungu, chiar și coechiprerii lui Pantis. Lungu simțea dorința lor ascunsă, dar trebuia să recunoască că este bătut văzând cum Pantis, la forță nu răspundea cu forța.
Zicea Pătru Moarcea, că Pantis cel tânăr, aci din pat îl chema în cameră și tot de Lungu întreabă și că îl admira și că tare ar mai vrea să joace odată fotbal cu Lungu. Numai măcar odată.
Asta era doar o părticică din tot ce se petrecea în casa lui Pantis, dar cu nimica nu puteam deduce ce se petrece în sufletul doamnei Ana și de ce, dânsa cu aceiași privire nepăsătoare așa credeam noi, trecea pe lângă noi, lăsând în urmă același miros de parfum, chiar și în acele zile când Pantis cel tânăr o ducea atât de greu. În concepția noastră era limpede că doamna Ana trebuie să sufere, credeam că suferințele trebuie să fie întipărite pe fața ei. Dar, nu ne puteam imagina asemenea schimbări și chipul ei se transforma într-o enigmă căreia îi puteai da dezlegare după capacitatea ta.
Imediat după eliberare, satul a fost epurat de nemți. Se zice că au fost duși în lagăr cu mic cu mare pentru că au colaborat cu ocupatorul, o explicație comunistă pe care nimeni nu avea putere să o conteste, ori bătrânii, femeile și copii, și foarte mulți și bărbați, colaboratori nu erau. Doamna Ana a dispărut cu conaționalii ei. Au trecut doi, trei ani până au început să apară căutând ceva de lucru. Casele lor erau date în proprietate și folosință coloniștilor veniți din Bosna. Destinul totuși a hotărât să o întâlnesc pe doamna Ana. Era primăvară și spre înserate, o femeie, cu fața crispată, că nu puteai să-ți dai seama ce vârstă are intrase la mine în casă. Când m-am întors mai spre seară acasă, am găsit-o tăifăsuind cu nevastă mea.

-Uite, mi-a zis nevasta, ne-a venit doamna Ana.

M-am apropiat, dar nu am mai recunoscut-o.
-Doamna Ana? Ești dumneata?
-Da Ilie, zise dânsa... Vorbea sârbește căci numai astfel ne puteam înțelege. Am ieșit din lagăr și m-am gândit să vin în casa voastră. Pantis, socrul meu avea păreri bune despre tine... dar și de la ceilalți am auzit că ași putea cere un ajutor.
-Cu plăcere, am zis, necrezând că odată pot conversa cu dânsa, că are nevoie de ajutorul meu. Avea propuneri concrete. De la cineva auzise, că eu ajut pe nemți să treacă frontiera către România de unde se mai putea pleca la apus, concret în Germania. Și a venit să mă roage să o ajut. O să mă răsplătească când va putea.
Nevasta pregătise o cină și toți am cinat, puțini stânjeniți, doamna Ana a venit nepoftită, noi că nu îi puteam oferi o masă cu care dânsa era învățată. După cină, șezând puțin de vorbă ne-a povestit calvarul ei și tot ce a pățit.
Nevasta a început să plângă, o îmbrățișă cu afecțiune și compătimire pentru toate nenorocirile ei care au urmat după moartea soțului, după intrarea rușilor, după ce ajunse în lagărul de concentrare. Începu să plângă și doamna Ana, poate neașteptând să i se arate o astfel de compasiune, poate că prima dată avea cuiva să-și spună necazurile.
În seara următoare, am plecat pe jos către frontieră îndepărtată de Sărcia vreo douăzeci de kilometri. Știam bine drumul, am mai vorbit, mi-a zis ce i se întâmplase. La vreo sută de metri de frontieră, i-am zis: „O iei drept, în stânga se văd luminile din primul sat, te duci la jandarmeria română și te prezinți. Acolo vei fi în siguranță, și mai pe urmă ceri să pleci în străinătate. Comuniștii încă nu sunt la putere acolo. Ne-am așezat jos să ne odihnim de atât mers.

-Oh Ilie, zise dânsa, nici nu-ți dai seama cât bine m-ați făcut și tu și nevasta ta! Prima dată am fost primită omenește de cineva. Am dormit într-un pat ca acaă. Să nu dea Dumnezeu să ți se întâmple ție, sau nevestei tale ce s-a întâmplat cu mine.

-Se și vede, să am iertare, dar erai o doamnă, și acuma? Toți te admiram, când treceai prin partea noastră a satului, și eu te văd doar astfel...

-Dar frumusețea mi-a făcut doar rele, de ai ști ce au făcut cu mine...mi-e rușine să-ți spun. De fapt mă simt obligată să te răsplătesc, ai vreo dorință?

-Nu, nu am! I-am răspuns. Mi-am dat seama imediat ce mi-a oferit. În lagăr probabil frumusețea ei fizică era folosită din plin de toți acei bărbați care aveau o putere asupra lor. Dar, eu nu aveam nici o putere, și nici nu pretindeam în acest fel să-mi satisfac o dorință. S-a sculat și a plecat la drum. Și-acum parcă îi văd pasul elegant. Pleca în necunoscut, dar ce putea alta face. Eu am rămas jos, am aprins o țigretă, simțeam un nod în gât și lacrimile încet se scurgeau.

Câțiva ani în urmă s-a anunțat cu o scrisoare din Anerica. Zicea că ziua când a fost la mine în casă era una din primele zile fericite, când a dat de o casă omenească.

Livius Lăpădat PIRAMIDE FALSE, roman